Dely Cristian Marian

ți-am scormonit în dependența de apusuri viitoreasa mea, o plictiseală teribilă dincolo de rădăcina trandafirului domestic, între bătăile inimii zdrobește-mi gândul ăsta care îmi pune avalanșa

când scăpa din casă cu medalionul întors pe partea striată o iubea vecinu' din păr în păr până-n dinți câteva zile pe an am fost câine obișnuit sterilizat iubit premiat dragostea se bucura

ecoul a fost mărul pentru care i-am mușcat de gât și pe sfinți animal de pradă într-o junglă de răni ecoul e un măr ce-și scuipă semințele prin cadavrul meu cum se ușurează lumina de vid

dintr-o bucată incompletă din luminișuri și abisuri totodată iubesc ca un străin inertul titirez de lut pe deasupra îmi croiesc un șort de heliu care s-ar vinde pe-o planetă poate contează

vorbesc în neștire uneori despre oameni care mor mai repede decât fluturii le citesc în antene, desenez flori ofilite ce trist, ce trist am îmbătrânit parcă nici uitătura nu mai e a mea nici

Realizez timpul ~ perechea mea în univers o gaură neagră rază a alcătuirii mi-e sculptura în fotoni pe o ver ti ca lă de orizont și poarta pe care tu ai stăruit să intrăm ~

hai, vino pieptul meu e un pat căruia îi simți arcurile dislocate vino să aplici teoreme pe nodurile-mi slabe pe acele noțiuni ca dragostea și singurătatea vino smulge-mi sforile

aici m-am renovat în ipostazele eternității ca într-un mausoleu aici am trăit dragostea totală dezamăgit de mine dragostea tuturor și a nimănui aici mi-am dejucat intențiile ca într-o

sunt cei care știu unde să caute licuricii când noaptea crește alți nehotărâți rătăcesc cu lanterne și cel care se lasă jonglat de abis la capătul unui fir oarecare cade o lumină apretată de

crengi golașe... dar vântul tot se-agață de câte-o coroană leagăn de toamnă - câte umbre încă țin de-o ramură cântec de toamnă - un cireș, o pasăre și zeci de aripi

senzația de bis de obișnuință de intimitate de gardă la studio grătarul vintage pe care se frig chitări și bași fumul dens hip-hop pe coș norii altui cer îmi dau buzele cu rug un

câțiva oameni mă urmăreau prin zăpada ieșită din piele și bobul creștea între sporturi de iarnă împreună așteptam împreună să urcăm pe munte cu nerv ne iubeam până sus cu frică ne țineam de mâini

Perspectiva negativă, azi, îmi este foarte clară: o arenă prezumtivă unde moare-un... pierde-țară.

mamă din căminul tău zbor farfurii de lut discuri într-un parc plin cu câini galbeni fără să te pot îmbuna în vreun fel voi rămâne între oameni. îi văd merg cu greble pe umeri caută în

e drept ochiul meu nu e congruent din naștere și ceea ce se putea face imediat s-a ameliorat prin subtraturile retinei de acum poate consider întreg nevăzutul (cauzalitate imprecisă, nu-i

se-ntâmpla să fac dragoste, apoi dormeam ca un păianjen în greva foamei visam la o iubită ce avea să-mi măture păcătosul de întuneric dar nu cum nu mă puteam degreva de propria-mi plasă înaintam

există un loc în care nu te-am întâlnit, iubito acolo nu ajung la timp știi, porumbelul de lapte nu-și poate procura aripi de vultur și ție ți-au surâs, încontinuu, alpiniștii iubito, pământul