Ela Victoria Luca

dacă îmi apari iar în vise pe neașteptate, cred că este și de la tresărirea vie, când am luat coșul de fructe de la magazinul bio din colț le-am ales cu grijă, le-am pus în pungă cum așezam cu

nu știu dacă acolo unde a fost ușa rămâne o ușă sau mă închid eu cu toate cheile și înainte de a fereca totul mai arunc o privire dincolo de tălpile oamenilor cei care vor să intre nu or să mai

diminețile sunt pietre mici, ascunse în buzunare poartă noroc dacă mai crezi în dumbravă dacă mergi cu spatele până seara și urmărești oamenii cum se duc în sensul acelor de ceasornic iar tu

doar atât mai am să fac să îmi dau cuvântul prin nisip pe sub leagănul în care universul se deschide ca un album de artă și paginile sunt date în ritmul luminii alb-negru-sepia-alb-negru-sepia

știu că nu mai ești aici, dar ți-am vorbit iarăși pe mutește lângă patul în care astăzi abia adoarme tata, eu am plecat să dorm în altă casă, veche, în care singura lumină e liniștea, încerc să mă

ar fi trebuit să trec prin tunel, încet să îmi zdrobesc pumnii de ziduri, piatra să îmi agațe pielea fâșie cu fâșie. să nu simt mai nimic numai zgomotul dinăuntru, asurzitor, viu, ca sângele

sub zăpadă se ascund micile bucurii, înainte de topire sau de strivirea sub tălpi a unor cuvinte când deschizi geamul spre est, rememorezi iernile, îți spui că în acest anotimp nu mai încap decât

e ciudat când nu mai simți deloc frica ^^^^^^^ pipăi liniștită lucrurile, cauți un sens iar marginea pe care aluneci devine un fir translucid, mergi pe el prea departe la capătul celălalt al

un singur bol spart este îndeajuns pentru a descoperi totul ciob cu ciob reflectă fețele pe care celălalt și le-a luat de fiecare dată cu bună sau rea știință, cu păsare sau nu să nu ne

ceva a rămas agățat de culoarea ochilor, a covorului de mâna care a turnat vin în pahare de cuvintele aruncate pe gresie de umbre ceva s-a așezat pe coloană mici bolovănișuri printre

sub straturile de zăpadă e mai bine să vorbești cald, cât mai cald malițiozitatea de la suprafață e doar gheața pe care celălalt alunecă fiindcă face parte din el, din lumea plină de

când suntem închiși se întâmplă întotdeauna ceva trist, curățăm toate locurile facem din respirații un pat rotund, ne îmbrățișăm înainte și după somn fiindcă acum iubim diferit, visăm diferit,

mă așez turcește printre vrafurile de cărți, privesc veneția în oglinda stranie a apei sau poate doar deschid ochii în altă lume cea de dinainte să apară dumnezeul pereților și al

joia când casa mai are doar un perete, lucrurile încep să prindă pe margini flori verzi-cenușii până văd cum lumina se scurge direct prin fisuri, țevi prin gropile făcute sub mine se revarsă

nu ar fi grav nici dacă am lăsa în urmă chiar și aleea pitică pe care nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun doar de la genunchi în jos glisa totul și era aproape frig un rece prietenos, oarecum

stai fără să mai faci din vorbe un tub de aluminiu prin care să lași să curgă de-a valma impurități șira spinării o cere aștepți construiești un scripete perfect să poți transmite mai

să ai drum lung de făcut și să te oprești la o casă de lemn să privești doar valurile de pământ și imensitatea transparentă, ca o promisiune a căldurii dinăuntru, o dragoste care arde în

și pun o masă de piatră, peste ea un ștergar alb, și îmi văd tatăl cum abia de mai merge și așa adâncit în amintiri își îmbracă în liniște sufletul și aflu cum moare un câine auriu, cum i se

ar fi putut să își lase corpul departe, pe stabilopodul unde începe întotdeauna decembrie, sau mai departe, în vertijul din adânc, în haos dar corpul și lichidele lui tulburi, apa, sângele,