EDUARD Lupașcu

Când pică frunzele târzii, mai vrei să-nveți că vrei să vii? Doar știi, nu știi, ba știi … Nu știi că mă îmbăt cu erezii, îmi pleacă boii pe pustii și-mi cresc aripi la gelozii? Nu m-aburi ca pe

acum sunt bine așa cum mi-am dorit toate sunt pline părul de frunze pantofii de nisip buzunarele de crabi gura de alge ochii de soare tu zi-le să nu mai caute în larg am ajuns liniștit acasă

Cum să-ți mai spun, în câte zeci de feluri, în care limbă poți să înțelegi? De când te-am cunoscut tu mă cutremuri, cu frumusețea știi cum să mă legi. Mă zbat, de când mă știu, să-ți stau în

n-am nevoie de tine ştiu perfect drumul cel mai scurt dintre două puncte este întotdeauna drept dar şi de data asta aleg calea cea mai lungă nu mă grăbesc din mai multe motive (ale tale) în primul

dragă domnule nu sunteți nu prea sunteți aș zice deloc nu sunteți bine nu știu ce ați făcut în ultimul timp poate îmi spuneți sau poate nu dar v-au crescut incredibil de mult v-au crescut

alergau zilele pe dealurile de la marginea orașului, precum mistreții hăituiți de vânători, se umpleau copacii de ciori și ochii ciutei de spaimă, linia orizontului îmi tremura sub pleoape și

Se-așază roșu peste verde, mânjeste galbenul un gri, îmbracă munții salopete și câmpu-ncepe-a înnegri. Mă cer albastru încă-o vară, mă soare și mă val sărat, dar toamna, peste dealuri, zboară spre

Şofam. Eu, care… n-am nici permis de pescuit. După primii trei sute de kilometri am realizat că fugeam. Din nefericire. Am tras pe dreapta. Am coborât din pat şi mi-am aprins o ţigară. Fără

un fluture pe mână, o floare prinsă-n păr, o dragoste nebună, curaj într-adevăr? la ochi un strop de rouă, la gât mătase mov, la sân o palmă nouă, lavandă în alcov? tendinţe libertine, parfum de

Și trec pe zebră frunze moarte, și trece vara în baston, Și-s cozi prelungi la pașapoarte pentru solstițiul cu palton, Și trece vântul ca obuzul, și trec miresme de camfor, Trece, pe galben,

A venit, a venit umbra, Acoperă-mi toamna cu ceva, Cu ultima toamnă rece sau mai bine cu toamna ta. Bluza de pijama are, sper, urme de ruj Și ce plouă, plouă tare peste Cluj. Ce fericite sunt

ceață înconjurând stânca stearpă poezia plutește în jurul meu aproape tangibilă aproape albă aproape învelind aproape caldă aproape gri aproape vuind aproape albastră aproape rece aproape

Sunt suflet, e vară și-s gropi în oraș, copiii mă strigă "băi, nene!", Cu rânjet m-așteaptă celebrul luntraș, și-i curge răbdarea prin vene. El știe că știu că el știe că știu nisipul - mi-e piele

Fac stânga-mprejur și o iau, la pas, către farmacie. E foarte aproape. Lângă agenția de pariuri. Care e lipită de altă farmacie. Care e vecină cu altă agenție de pariuri. Vizavi, o bancă, o stație de

Somnul rațiunii zămislește monștri, nu? Iar eu dorm, de regulă, în fiecare noapte. Ba uneori și ziua. Când dorm rațiunea e vigilentă sau doarme pe ea și ea? Rațiunea, ce noțiune! Cam cere grabnic

A plecat Natașa. A luat cățelul, draperia verde, haine și pantofi, a palmat coniacul, toată-argintăria, banii, lampadarul, zeama din compot, laptopul, chitara, timbrele, piperul, cada,

Capitolul al doilea. Unde... - Stai pe loc, mă! Așa scurte capitole? Păi, ce fel de text îs eu, dacă mă las așa, necrescut bine, nedus la școală, fără o educație completă, nedospit cât trebuie,

Capitolul întâi. Din care aflăm câte ceva despre gutui. A venit toamna. O toamnă plânsă, palidă, îmbufnată, murdară, lipicioasă. Din baie se aude cum picură (apa, desigur) în chiuvetă, ca o

Introducere. Din care aflăm mai nimic. Să nu scrii niciodată, mi-a zis cineva, nu mai țin bine minte cine anume, la începutul oricărei tentative de text care se dorește a fi o încercare literară,

Îmi vine tot ce n-a venit când trebuia să fi trăit, îmi vine-așa, nitam-nisam, cum cade frunza de pe ram, să mă fumez fără nesaț și să m-alint ca cioara-n laț. Îmi vine-așa, ca o perdea din tul,

Sentimentali, lunatici, previzibili, Rebotezând misterul din cuvânt, Tot încercați, cu degete, oceane, Fraternizând, ridicol, în pământ. Vă-nghesuiți la coadă: se dau lauri, Reinventați la roată

era devreme când tristețea a învelit pe cei care nu au fugit la timp cei aproape optimismul e o mâță blândă când eram mic cel care descărca navetele pline cu pâini calde mirosea a dureri de