EDUARD Lupașcu

Ziua de azi a început destul de promițător. Uneori, “destul” e prea mult. Alteori, prea puțin. Azi a fost doar destul. Cum naiba să explic scurt și clar? Dar nu vreau asta. Mai bine povestesc, nu?

de când ți-ai construit un univers paralel, iar universul ăsta e celălalt, de când nimicul din preajma ta se disipează, de când e înlocuit de o bucurie fără margini doar atunci când îți creează

Eminescu și Nichita mi-au furat, pe rând, iubita, Chiar de-acolo, dintre genii odihnind în pioșenii, Au ademenit-o, lesne, cu slove de prin pricesne, Cu momeli - versuri cu rime, cu patos și

fetița care va împlini trei ani m-a rugat într-o noapte una dintre acelea în care strivesc amintiri cu cei patru albi buni prieteni să mă gândesc serios la rochițele pe care mami i le va cumpăra în

La patru aem, vă jur, nu mă tem de ecosistem și nici de blestem. Am colivie (ce ironie, ce tragedie, ce mârșăvie!). Când evoluez, în draci, la trapez, nu vreau să bravez, dar nici să frapez. E doar

Îți scriu acum să-ți mulțumesc, copile, Că ai știut să te păstrezi copil Și fără teamă de remarci futile, Ai reușit să nu mă lași senil. Fitoroind pe-alei cu țiparice Milenuiesc

Hai să bem un țap cu bere Și-o cinzeacă dă coneac, Să visăm lepidoptere, Să găsim, la lume, leac. Hai să bem un șnaps, o vodcă, Un pocal cu vin pelin, Să zburăm vâslind la lotcă, Pescuind din

Am ceva. Câteva. Zeci. Fără picior. Pahare. Hic. Zic. Ce? Sau nu. Cum? De unde? Ei, na. Ți se pare. N-ajung. La masă. E distantă. Da, masa. E rece. Eu vreau să intru. În vorbă. Cu ea. Și ea? Hic.

şi doar ţi-am spus mereu să nu pleci niciodată de acasă fără să verifici cu maximă atenţie apa lumina gazul ferestrele dar mai ales dacă s-a terminat pasta de dinţi apa

N-am liniște. Pe undeva e firesc. Mi-am pierdut serviciul. Nu, nu e “break” în favoarea partenerului de tenis. Chiar mi-am pierdut serviciul. Ăla de-mi asigura, contra unui stress permanent,

a ieșit vremea la drumul mare strânge birul cu delicatețe timp poeții mulg cu râvnă cuvântul tristețea se revarsă sparge în treacăt pieptul jagardelei trotuarul miroase a esență e mare dramă în

Ce soare și cum ninge și cât de alb mi-e părul și valul ce m-atinge mi-ascunde adevărul și ce sublim îmi toarce o ploaie la ureche și cât de tare-mi latră trecutul nepereche și iarba mă invită la

nu e timp, nu mai e spațiu, nu e ploaie, nu e vânt, nu e liniște ori vrajbă, nu e soare, nu e cântec, nici lumină, nici cuvinte, nu e munte, nu e zbor, nu e om să-l poți vedea, nu e mare, drum,

mi-e iarăși dor de geamul spart cu piatra de puiul de zarzăr așteptând zorii la fereastră normal și de kuki lecțiile ei îmi parfumează încă cerul gurii mi-e dor de florentin nimeni după el nu

Mai lasă-mă un pic să-mi fie noapte, să mai repet cum e să-mi fie dor, să mă trezească-n locul tău, la șapte, Sonata lunii-n do diez minor. Mai lasă-mă să merg la o răscruce, să stau cu vântul,

Și crezi că uit vreo clipă că m-ai uitat? Sau poate crezi că mi-e ușor să știu că mi-a cam ajuns trenul in gară? Fără întârziere a ajuns, n-ar mai fi ajuns, trebuie sa urc, Natalia, nu e pe vrute,

Aș mai bea un apus, aș mai râde-o pădure, m-aș ascunde-ntr-un val, aș fuma un pian, alungat din trecut, un prezent să-mi îndure viitorul legat cu un nod gordian. Aș mânca zori de zi pe-o felie de

Doamne, dacă te strig azi, nu înseamnă deloc că mă dezic de necredința mea. Știu că nu exiști, deși pare că mă adresez ție. Hai, fii bun! Fii bun și presupune, două minute, de dragul unui

Cineva, un copil, m-a desenat trist. Realitatea e cu totul alta, dar copiii au viziunile lor despre oricine. Nu, nu sunt trist mereu, doar atunci… seara spre noapte, noaptea, la mijlocul zilei,