Liniște.

Unde ești, Natalia? Ce mai faci, cum o mai duci? Nu mai știu nimic de tine de mult, de prea mult timp. Mai tragi de zile, ca 'nea Costică de funia clopotului din turnul bisericii de la marginea orașului pe care l-ai părăsit în noaptea în care m-a arestat indiferența? Ți-au crescut copiii, Natalia, au plecat, probabil, să-și trăiască viețile departe, nu? La mai binele lor, nu? Că doar nu degeaba au învățat, ani la rând, toate câte trebuiau învățate pentru a reuși să atingă, măcar pentru o clipă, senzația aia de fericire care, de fapt, te atinge, ea pe tine, când nu te aștepți, când habar nu ai că se mai poate întâmpla. Au plecat și ți-au trimis bani să-ți cumperi casă, mașină și medicamente scumpe, au plecat, dar au uitat să ia cu ei singurătatea ta, să o împăturească cu grijă și să o așeze undeva, pe un raft, printre prosoapele și cearșafurile mirosind a levănțică, au uitat ori poate că nu le-au mai încăput în gențile burdușite cu tot felul de lucruri de care aveau neapărată nevoie. Ce să fi făcut cu singurătatea ta, cum s-o fi învățat sa trăiască în limba engleză, departe de tine, cum să fi reușit să vă despartă, cum să fi încercat să o dreseze astfel încât să stea liniștită, fără să urle, noaptea, de dorul tău? Nu mă mai gândesc la tine zilnic, Natalia, nici măcar lunar, ci așa, uneori, atunci când sunt foarte vesel (și tu știi că eu sunt vesel o dată, de două ori, pe an) și fără griji (și tu știi că eu sunt veșnic îngrijorat: de neșansa pisicilor fără stăpân, de încălzirea globală, de drama elefanților uciși pentru fildeș, de rezistența bacteriilor la antibiotice, de soarta planetei, de nerespectarea programului la asociația de proprietari... ), dar când mă gândesc, apăi mă gândesc serios. Și uite, Natalia, azi mi-am adus aminte (habar nu am din care motiv) de cum mă puneai să mă descalț imediat ce treceam de ușa apartamentului (niciun pas în plus, nicio derogare), cum mă amuza asta la început, dar apoi, cu timpul, mă enerva și mă intriga, cel puțin la fel de tare ca atunci când ștergeai, cu o cârpă muiată în spirt, clanțele ușilor pe care intram. Și nici măcar, pe vremea aia, nu exista virusul ăsta (ori poate, cine știe, aveai tu un presentiment, o subconștientă informație) care ne pândește astăzi, pe la toate colțurile, ca un pui de mâță zgubilitică, pitită după tocul ușii, într-o permanentă poziție de atac asupra șoricelului de pluș manevrat abil, spre amuzamentul stăpânului, de o mână aparent invizibilă, neimportantă. Și brusc, am realizat că, de fapt, m-am gândit dacă mai trăiești, Natalia, dacă nu cumva ai alunecat pe o coajă de banană ori pe covorul de frunze galbene din fața blocului, dacă te-a prins de o mână amnezia, moartea sau dragostea, dacă ai reușit să le descalți și să le dezinfectezi ori le-ai lăsat să intre așa, natural, fără frică, peste tine, să facă ceea ce știu ele cel mai bine: să liniștească, să liniștească, să liniștească.