Doru Mihail

mi-ai scos inima din piept, râzând și ai băgat-o într-un pantof mi-ai zis: poartă-l până crapă, să-ți amintești cum se umblă fără s-atingi pământul apoi ai învelit sânii în șervețele, i-ai

Mărie, Mărie, cu crupa de foc, Pusu-ţi-ai podoaba pe vis cu noroc, Ți-ai lăsat kouloura să-mi fâțâie-n față, Și-n ochi să-ţi văd pathos, și chin şi dulceaţă. Te fâțâi pe ritm de baladă

Noroc, Mitică! La mulţi ani! Monşer, parol! Nu savurez aceste false-apucături de protocol. Spui „la mulţi ani” şi „să trăieşti”, adică unuia care – cum să zic – ridică vagi semne că ar fi pe

Stau şi mi-l imaginez pe băiatul de la IT – să-i zicem Liviu– nu ştiu de ce, aşa-mi vine; Liviu parcă e un nume special inventat pentru băieţii cu ochelari, buze groase şi un pic împletite, păr lins

Scumpă-mi bănuială care mă precede, mă urmează și mă întreabă: „Ai spus da?” Eu spun: „Da, desigur” „La ce?” „Nu contează. Important e reflexul” (Reflexul e tot ce mi-a rămas) Am învățat să

Iubindu-te, parc-am omis să-ți spun, iubita mea, clăbucul de săpun îți face fața mai prietenoasă păcat de teoriile ce nu te lasă a-l folosi mai des, cum se cuvine pH-ul bazic chiar îți vine

Pentru că tăceam doar zâmbind idiot, fata cu părul roşu m-a întrebat cu seriozitate profesională – care e pompa la care am alimentat? Am respirat şi i-am răspuns: „Pompa şase.” “Doriţi bon?” „Nu” –

există o perioadă despre care nu știu exact ce dată poartă, în care un bărbat își lua copiii de mână dimineața și mergea cu ei într-un parc unde leagănele aveau lanțuri adevărate, buturugi

Mâinile femeilor dimineața. Sunt primele care îmi atrag privirea în metrou. Unele delicate, cu unghii scurte și rotunde, ca ale unei pianiste. Altele lungi, cu gesturi lente, exersate, de femei care

Stau la birou, fumez și încerc să nu gândesc. Dar creierul meu, jigodie perfidă, refuză să intre pe silent. E ca un post de radio de cartier, unde bagă numai hitul „Unde-ai greșit, fraiere?”. În

Să vorbim despre vremea care se strică, despre ceaiul de mentă și melancolia unui vechi telefon care se încăpăţânează să sune. Să discutăm despre soare și cum plantarea viţei de vie se face mai

Hai, tati, închide ușile, că ne prind morții din urmă! Aduc mortul...Ce e la Sfântu' Ștefan, frate, zici că-i pomană cu tacâmuri de aur! Hai, băgați-vă-n tramvai, că nu pleacă fără voi! Pfuuu, să tot

Stătea în fața mea cu o rochie albă cu maci — nu știu ce-a vrut să transmită, că macii se ofilesc repede. Dar i se lipea de coapse într-un mod care m-a făcut să aprob biologic — deși estetic

îmi plimb palma pe pielea ta, ca un orb care își cunoaște blocul după zgârieturile din tencuială. blocul nostru știe tot. certuri, șoapte, rugăciuni, suspine pierdute prin găurile de la

E şase dimineaţa şi io deja dau cu mopul printre birourile astea lucioase de sticlă, de zici că sunt făcute special să vezi cum te strâmbi dimineața când îți vezi fața. Jeana mă cheamă, da nu că ar

Eram copii iubita mea de plastic și recitam din Hamlet pe elastic cu niște scări de bloc în rolul de fiord sau câte o sonată tristă-n chifla Ford Tu m-ai crezut atunci când ți-am

Mergeam. Adică... mă deplasam pedestru, cu pas greoi, dar sobru, prin dâra dimineţii, într-un București care învârtoșează, anual, mugurii și hormonii — floribus et libidine simul — și în același

Hai, iubito, de dragul timpurilor trecute, să ne mințim un pic – în seara asta, să scoatem iar măștile, să ne amintim de teatru, de farafastâcuri, să scuturăm liniștea asta, care ne ține-n gheare

vinul e ok, dar nu destul cât să uităm că suntem exact ce-am râs că o să fim. chelnerița are sub treizeci (plus verighetă) și ne zice „domnilor”. râdem nu pentru că e amuzant, ci pentru că

M-am întâlnit cumva – exact din întâmplare, că n-avem drumuri fixe decât spre dormitor cu o poetă tristă – una cu nasul mare, o cucuvea cu plete... mă rog. Nevastă-mea. Era în vervă –

Să pregătesc cădelnița, cică! Bine, ia să văd... uite cățuia asta veche, s-o dau deoparte. Și cărbunele… băi, ai grijă, să nu pățesc ca Savu, care-a țipat cât casa când s-a ars. Eu nu-s așa! Aprind

Mă duc spre Cişmigiu, şi-n urechi îmi urlă "Paranoid" de la Sabbath. Bateristul e belea, iar Ozzy... tata-lor! Trag cu silă dintr-un Lukey, dar parcă mi-e dor de-un Carpaţi fără filtru, din ăla