eram copil
mi-aduc aminte – existau mistere care refuzau să stea liniștite,
erau agățate în cuvinte care nu prea stăteau cuminți,
le apuca neliniștea, aveau colțuri, margini,
îți făceau limba să
Să vorbim despre vremea care se strică,
despre ceaiul de mentă și melancolia
unui vechi telefon care se încăpăţânează
să sune. Să discutăm despre soare
și cum plantarea viţei de vie se face mai
Hai, tati, închide ușile, că ne prind morții din urmă! Aduc mortul...Ce e la Sfântu' Ștefan, frate, zici că-i pomană cu tacâmuri de aur! Hai, băgați-vă-n tramvai, că nu pleacă fără voi! Pfuuu, să tot
Stătea în fața mea cu o rochie albă cu maci —
nu știu ce-a vrut să transmită, că macii se ofilesc repede.
Dar i se lipea de coapse într-un mod care m-a făcut să
aprob biologic
— deși estetic
în sufragerie aveam un telefon
de producție internă,
model robust,
avea un disc mare, galben,
și un lacăt minuscul, foarte sigur pe el,
pus acolo parcă să ne testeze imaginația,
dar care sugera
îmi plimb palma pe pielea ta,
ca un orb care își cunoaște blocul
după zgârieturile din tencuială.
blocul nostru știe tot.
certuri, șoapte, rugăciuni,
suspine pierdute
prin găurile de la
E şase dimineaţa şi io deja dau cu mopul printre birourile astea lucioase de sticlă, de zici că sunt făcute special să vezi cum te strâmbi dimineața când îți vezi fața. Jeana mă cheamă, da nu că ar
Eram copii
iubita mea de plastic
și recitam din Hamlet pe elastic
cu niște scări de bloc în rolul de fiord
sau câte o sonată tristă-n chifla Ford
Tu m-ai crezut
atunci când ți-am
Mergeam.
Adică... mă deplasam pedestru, cu pas greoi, dar sobru, prin dâra dimineţii,
într-un București care învârtoșează, anual, mugurii și hormonii — floribus et libidine simul —
și în același
Hai, iubito, de dragul timpurilor trecute, să ne mințim un pic –
în seara asta, să scoatem iar măștile,
să ne amintim de teatru, de farafastâcuri,
să scuturăm liniștea asta,
care ne ține-n gheare
vinul e ok,
dar nu destul cât să uităm
că suntem exact ce-am râs că o să fim.
chelnerița are sub treizeci
(plus verighetă)
și ne zice „domnilor”.
râdem
nu pentru că e amuzant,
ci pentru că
M-am întâlnit cumva
– exact din întâmplare,
că n-avem drumuri fixe
decât spre dormitor
cu o poetă tristă – una cu nasul mare,
o cucuvea cu plete... mă rog.
Nevastă-mea.
Era în vervă –
Să pregătesc cădelnița, cică! Bine, ia să văd... uite cățuia asta veche, s-o dau deoparte. Și cărbunele… băi, ai grijă, să nu pățesc ca Savu, care-a țipat cât casa când s-a ars. Eu nu-s așa! Aprind
Mă duc spre Cişmigiu, şi-n urechi îmi urlă "Paranoid" de la Sabbath. Bateristul e belea, iar Ozzy... tata-lor! Trag cu silă dintr-un Lukey, dar parcă mi-e dor de-un Carpaţi fără filtru, din ăla
Doamne,
azi dimineață mi-am băgat capul sub chiuvetă,
am deschis robinetul și-am auzit cum orașul plânge prin țevi.
În bucătărie, albastrul mucegaiului de pe pâine
mă privește intens, ca ochii
Ți-ai uitat ciorapii
pe clanță.
Încă împletiți.
Încă umezi de tine.
Îi deznod cu degetele.
Încet.
Greu.
Ca pe o piele învechită care se lasă.
Îi spăl.
Îi scufund.
Îi las să zacă.
Ca
Ai haz, iubire – lucru rar,
în vremurile noastre triste,
apucături manieriste
și mult umor involuntar.
Iar dacă sunt dezacordat,
mult prea frumoasa mea grisină
e ca pe tine să te fac
să mă
Moartea nu vine pe fugă,
nu trântește uși, nu te strigă pe nume, nu,
vine ca o briză caldă,
se așază la masă,
își trece degetele peste firimiturile rămase de aseară,
își toarnă un strop de
Dacă alfa și cu gama se-ntâlnesc din întâmplare,
nu fac scurt, nu scânteiază, nu interacționează.
(Științific, sunt incompatibile —
ceea ce le face perfecte pentru o relație.)
Alfa e grea,
o privesc
știe că mă holbez
n-o deranjează
nimic nu-i tulbură ritmul
în care tastează —
fără grabă fără pauză
fără intenție
continuu
(a început în 2006
și până astăzi nu s-a
îmi plac alunele
pentru zgomotul lor mic, sec,
precum portiera trântită înainte de ultimul argument.
nu explică nimic,
dar închid discuția,
ca anumite răspunsuri:
scurte, reci, fără drept de
În sfârșit! Vengerov la Ateneu... Cine ar fi crezut că o să am parte de aşa ceva la București? Dumnezeu parcă mi-a ascultat dorințele. Da, sunt aici! Concertul de vioară al lui Sibelius – exact cum
râdem, iubito, râdem a plâns, că nu mai putem iubi,
că ne-am stricat inimile ca pe niște jucării chinezești,
că ne-am învățat cu absența,
ca și cum ar fi o haină veche, tocită,
dar enervant de
Iubita mea scrie versuri lungi,
nu pentru că ar avea ceva de spus,
ci pentru că pauza albă i se pare o concesie rușinoasă.
(punctuația e opțională — sensibilitatea, nu)
Când scrie, are o