Doru Mihail

E şase dimineaţa şi io deja dau cu mopul printre birourile astea lucioase de sticlă, de zici că sunt făcute special să vezi cum te strâmbi dimineața când îți vezi fața. Jeana mă cheamă, da nu că ar

Eram copii iubita mea de plastic și recitam din Hamlet pe elastic cu niște scări de bloc în rolul de fiord sau câte o sonată tristă-n chifla Ford Tu m-ai crezut atunci când ți-am

Mergeam. Adică... mă deplasam pedestru, cu pas greoi, dar sobru, prin dâra dimineţii, într-un București care învârtoșează, anual, mugurii și hormonii — floribus et libidine simul — și în același

Hai, iubito, de dragul timpurilor trecute, să ne mințim un pic – în seara asta, să scoatem iar măștile, să ne amintim de teatru, de farafastâcuri, să scuturăm liniștea asta, care ne ține-n gheare

vinul e ok, dar nu destul cât să uităm că suntem exact ce-am râs că o să fim. chelnerița are sub treizeci (plus verighetă) și ne zice „domnilor”. râdem nu pentru că e amuzant, ci pentru că

M-am întâlnit cumva – exact din întâmplare, că n-avem drumuri fixe decât spre dormitor cu o poetă tristă – una cu nasul mare, o cucuvea cu plete... mă rog. Nevastă-mea. Era în vervă –

Să pregătesc cădelnița, cică! Bine, ia să văd... uite cățuia asta veche, s-o dau deoparte. Și cărbunele… băi, ai grijă, să nu pățesc ca Savu, care-a țipat cât casa când s-a ars. Eu nu-s așa! Aprind

Mă duc spre Cişmigiu, şi-n urechi îmi urlă "Paranoid" de la Sabbath. Bateristul e belea, iar Ozzy... tata-lor! Trag cu silă dintr-un Lukey, dar parcă mi-e dor de-un Carpaţi fără filtru, din ăla

Doamne, azi dimineață mi-am băgat capul sub chiuvetă, am deschis robinetul și-am auzit cum orașul plânge prin țevi. În bucătărie, albastrul mucegaiului de pe pâine mă privește intens, ca ochii

Ți-ai uitat ciorapii pe clanță. Încă împletiți. Încă umezi de tine. Îi deznod cu degetele. Încet. Greu. Ca pe o piele învechită care se lasă. Îi spăl. Îi scufund. Îi las să zacă. Ca

Ai haz, iubire – lucru rar, în vremurile noastre triste, apucături manieriste și mult umor involuntar. Iar dacă sunt dezacordat, mult prea frumoasa mea grisină e ca pe tine să te fac să mă

Moartea nu vine pe fugă, nu trântește uși, nu te strigă pe nume, nu, vine ca o briză caldă, se așază la masă, își trece degetele peste firimiturile rămase de aseară, își toarnă un strop de

Dacă alfa și cu gama se-ntâlnesc din întâmplare, nu fac scurt, nu scânteiază, nu interacționează. (Științific, sunt incompatibile — ceea ce le face perfecte pentru o relație.) Alfa e grea,

o privesc știe că mă holbez n-o deranjează nimic nu-i tulbură ritmul în care tastează — fără grabă fără pauză fără intenție continuu (a început în 2006 și până astăzi nu s-a

îmi plac alunele pentru zgomotul lor mic, sec, precum portiera trântită înainte de ultimul argument. nu explică nimic, dar închid discuția, ca anumite răspunsuri: scurte, reci, fără drept de

În sfârșit! Vengerov la Ateneu... Cine ar fi crezut că o să am parte de aşa ceva la București? Dumnezeu parcă mi-a ascultat dorințele. Da, sunt aici! Concertul de vioară al lui Sibelius – exact cum

râdem, iubito, râdem a plâns, că nu mai putem iubi, că ne-am stricat inimile ca pe niște jucării chinezești, că ne-am învățat cu absența, ca și cum ar fi o haină veche, tocită, dar enervant de

Iubita mea scrie versuri lungi, nu pentru că ar avea ceva de spus, ci pentru că pauza albă i se pare o concesie rușinoasă. (punctuația e opțională — sensibilitatea, nu) Când scrie, are o

Ascunde-mă, iubito, ntr-o rimă decadentă Și lasă-mă fierbinte să te sărut cu foc. Aşterne-mi pătlăgele prin vodcă şi absentă Ia-ţi de sub sân şi drege-o c-un strop de busuioc. Apoi, citește-mi

„atențiune poem!” – zic „aveam o iubită — și ziceam că n-o merit acum n-o mai am deci s-a rezolvat” muzica mă împungea în tâmple ca o andrea și-n pauzele de ob-la-di ob-la-da cineva a

îți doreai lucruri clare, nu? să nu mai sângereze pachetul de unt când îl desfaci, grăbit, cu mâna murdară de cafea și să nu mai trebuiască să explici de ce ai zâmbit când ai greșit drumul ai