Fruct (sezonier) al pasiunii

Stătea în fața mea cu o rochie albă cu maci — nu știu ce-a vrut să transmită, că macii se ofilesc repede. Dar i se lipea de coapse într-un mod care m-a făcut să aprob biologic — deși estetic rămâneam rezervat. (Ca la un vin vechi - simți că-i cam acru, dar te consolezi că măcar e de casă) Împărțeam o roșie. Ea o tăia, eu o priveam. — E prima, zice. Ca și cum aș fi întrebat. (Atenție: „prima” are întotdeauna un cuțit mic învelit în batistă. Nu din entuziasm, cât mai ales ca avertizare. Și nu dispare ușor – reapare, peste ani, în replici gen “am făcut sarmale altfel decât de obicei” — subtil! cât să regreți sincer că n-ai murit cu o zi înainte.) Roșia stă între noi — rotundă, tăcută, înțeleaptă. Ca un martor ocular al unei relații în derivă, dar care știe să nu se bage. O taie în felii groase — ca niște concluzii trase prea târziu. (Unele femei taie roșia ca pe o poezie. Ea o taie ca pe o factură — să se vadă că e plătită.) Feliile cad. Ca niște promisiuni făcute pe burta plină. Se destramă. Nu de durere, ci cu resemnare. (Ca mine în ultimul concediu, când am zis „hai la pădure” și ne-am întors cu căpușe și un selfie tras la nervi.) — Are miez, zice. Și l-am văzut. Miez moale, translucid, care ți se lipește de creier. Care cere atenție, (și un șervețel) dar, mai ales, să nu fie analizat — că se strică. Genul de miez care-ți amintește de sânii primei iubite și greșeala de a o întreba de ce nu gătește ca mami. Şi-n miez semințe, umezeală, un fel de sinceritate pigmentată natural, pe care nici ea, nici eu, n-o mai aveam de mult. O mușc. Zeama sare. Pe cămașă. (Pe aia albă! Zici că faci intenționat - așa pleci că alta nu-ți calc – replici sincere niciodată rostite-ntre noi.) Roșia — da, e coaptă. Dar coaptă cu ironie. E dulce… dar cu subînțeles. Ca atunci când îți zice „mi-e dor de tine”, dar tonul e de „mi-e dor de cum erai când nu te pricepeai să vorbești frumos și tăceai”. Conține licopen, zic în gând, ca un idiot cultivat. (Sau, cum m-am trezit odată la o nuntă: „Licopen – antioxidantul care-ți protejează inima, doar ca s-o chinui mai longeviv.” N-a râs nimeni. Nunta a continuat. Eu am băut.) — Mai vrei? întreabă. Așa, cu tonul ăla de „să vedem dacă meriți”. (E ca la analize: ești între „n-ai nimic grav” și „mai stăm de vorbă după”.) Aș vrea. Dar nu știu dacă din roșie sau pe ea, în versiunea anterioară - cea-n care încă mai purta tricoul cu pisici și mușca roșia direct din palmă, cu zeama pe bărbie și o liniște în privire care spunea mai mult decât toate certurile noastre la un loc. Și cum mestecam cu aer vinovat, mi-am adus aminte. La prima întâlnire, pe motiv că sunt colorate, I-am adus imortele. Ea a zâmbit — ca o roșie pe care o tai și vezi că-i verde pe dinăuntru. (A fost primul ei jurământ sincer: „nu te uit pentru asta jamais! veci! pururi! până crăpi”) Cu toate astea, n-am întâlnit femeie care să nu guste cu ochi umezi și un fel de plăcere pe care n-o explică, …dintr-o roșie coaptă.