vreau acasă, mai tramvai

există o perioadă despre care nu știu exact ce dată poartă,

în care un bărbat își lua copiii de mână dimineața

și mergea cu ei într-un parc unde leagănele aveau lanțuri adevărate, buturugi adevărate, bănci adevărate,

și unde copilăria se consuma integral,

firesc,

fără urme sau resturi,

pe ritmul câte unui du-mă acasâ mâi tramvai

sau cu creionul

pe hârtie - în celelalte zile,

parcul era traversat de lume îmbrăcată frumos

cu pantofi curați și convingeri clare

de felul acelora care se exprimă

dârz

într-o zi cu meci de etapă.

așa era,

așa se făcea.

există și o perioadă de care mi-am dat seama întâmplător,

într-o bucătărie de open space,

lângă un bidon de 25 de litri cu apă Cumpăna,

în timp ce îmi umpleam cana cu nes,

când l-am văzut pe tânărul tati,

(un tată contemporan),

trăindu-și du-mă acasă mâi tramvaie

în fața unui dreptunghi de înaltă tehnologie.

din care respira un copil de doi ani,

cât timp o bonă filipineză face de șase,

raționalizându-le din spirit de autoconservare

intimitatea

așa se face,

asta e!