Diana Mitrut

Am să fur o sămânță din grădina ființei mele Și am să o sădesc, abstract, printre clipele tale De nori sau de soare. Am să fur un răsad din câmpul sufletului tău Și am să-l ascund în pământul de

Mi-e frig... Aduceți vatra mai aproape! Măcar auzul să-și dezmorțească firea Cu șoaptele A două crengi de brad Îmbrățișate de săruturi efemere. Mi-e frig... Peste mine trec

Erai așa de trist! Crengile verzi, cu frunze bârfitoare Le-ai otrăvit cu negrul frunții... Le-ai preschimbat în vreascuri Doar bune de-ngrășat pământul. Păsări ce-ți ciuguleau odată

Prizonieră, alerg într-un lan de spini, Sângerez existență bizară, Năpădită de răni, adun într-un coș Eterna povară. Gust lacrimă veche, o rup în bucăți... Dospită-i de gânduri și semne! Mă

Ce vrei de la mine fulg de nea? Ai poposit cândva pe buze arse, Te-ai topit și te-ai pierdut printre cuvinte. Le-ai înecat! Cadavre zac acum la margine de gând, Și bântuie prin vreme, Căci fără

Aș vrea să îl urăsc pe cel ce-ai fost, Dar n-am găsit încă armata de gânduri Pe care s-o arunc în lupta Cu timpul și imaginea-ți săpată În fiecare lacrimă și zi. Și-apoi să îl ador pe

Visul meu plânge... A căutat zadarnic printre nopți După secunda lui de existență Și n-a fost chip să găsească Sărut și îmbrățișări de gene Sub care să se-ascundă, Să se nască Și să se stingă

Geloasă-i cărarea de munte Și-i tristă, Că-n brațele ei prea puțin Ne-a ținut Și trist este vântul Și râpa e tristă Și ploaia ne ceartă, căzând. Gelos ești pe toți Și pe toate, Pe apa ce

Crăciun fericit! Rămân colindele, cozonacul și mirosul de iarnă în urma noastră! Fumul de țigară suflat pe fereastră se duce departe Și poarta cu el ceva din sufletele grele De intrebări si

Iei și ultima fărâmă din pâinea sufletului meu, Ti-e sete și ai golit paharul buzelor mele, Adormi în brațele gândurilor Ninse azi pentru ultima oară. Ai ascultat șoapta mâinilor tremurânde pe

Aripile tale de gheață s-au topit. În lacrimile născute S-a înecat și zborul tău spre pol. Doar când te-ascunzi de mine, trist, Þi-aduci aminte Că te-au sculptat în ger cuvinte fără rost. Mai

Îți amintești oare de crucea de piatră, Martora lacrimilor noastre căzute Pe obrajii de iarbă ai lui? Cum priveam spre abis și-ntrebam Dacă ar fi să murim în aceeași cădere Prin golul

M-ai trezit așa cum numai tu știi să o faci, Aburi de cafea și gust de buze fragi, Și eu, poftind, am rupt eresul harnic, Ce-a strecurat în jurul meu, de dimineață, brațu-i tainic. Nu fii

Când ești trist, M-ascunzi în adâncul amorțit al sufletului... Și mă prefaci în lacrimi, Să-ți alunec pe obrazul fierbinte Sărutând urma mâinilor tale, Visând să îndulcesc Amarul ce îl porți pe

Aseară am adormit la tine-n suflet, M-ai învelit cu un sărut, O vorbă pernă, privirea-ți cântec Și dintre vise ți-am șoptit... Hei, tu miroși a iarnă! Din ochii tăi sclipesc

Aș vrea să mă arunc într-un lac imens de uitare, Să mă prind în dansul mut al vârtejurilor de suflete, Să strivesc sub tone de dorință trecutul, Ridicând altar de jertfă cuvântului Îngropat la

Adorm cu greu, de vis mi-e teamă, Mă urmărește ce-am uitat, Intr-o pădure fără margini M-am afundat. E mult prea frig la mine-n suflet, Din nou e gol... ori răvășit? Mi-e teamă, plâng la

Aș vrea să te aduc în sanctuarul meu de vise, Să profităm de-aroma singurătății mele. Pe buze să purtăm vorbe nezise, Să ne lăsăm curtați de simțuri și mistere. Dar mult prea tânăr este zborul

Mă doare cuvântul rostit de sărutul tău tomnatic, Mi-e teamă să-ți deschid refugiul de suflet apatic, Mă rușinez că ai putea să afli că am iubit și altă dată. Aș vrea să te alung dar sunt