Diana Mitrut

naste-te ingenuncheat langa izvor lumina iti curge prin oase fiercare strop de aer sarutat devine trecut de aici nu te mai poti intoarce decat pe jos

Creșteam din brațul ei de toamnă Hoinărind păduri de lacrimi foșnind Îmi sărutai buza de fragi Îți mângâiam fruntea de liniște Și adormeam Cu genunchii prea arși De întunericul vorbelor

Undeva într-un capăt de lume trăia un moșneag. Barba, parcă mai albă decât Calea Lactee, îi trăda amintirile. Fiecare fir din barba asta purta cu el o legendă, o poveste, o inimă frântă de

Prizonieră, alerg într-un lan de spini, Sângerez existență bizară, Năpădită de răni, adun într-un coș Eterna povară. Gust lacrimă veche, o rup în bucăți... Dospită-i de gânduri și semne! Mă

Aș vrea să îl urăsc pe cel ce-ai fost, Dar n-am găsit încă armata de gânduri Pe care s-o arunc în lupta Cu timpul și imaginea-ți săpată În fiecare lacrimă și zi. Și-apoi să îl ador pe

Adorm cu greu, de vis mi-e teamă, Mă urmărește ce-am uitat, Intr-o pădure fără margini M-am afundat. E mult prea frig la mine-n suflet, Din nou e gol... ori răvășit? Mi-e teamă, plâng la

Dintre ruine abia se zărește Poteca ce am colindat odată, La braț, Amețiți de șoapta garofiței crescută pe ziduri. Abia se mai aud pașii în tandem Ai viselor noastre, Tropăind stângaci pe

Crăciun fericit! Rămân colindele, cozonacul și mirosul de iarnă în urma noastră! Fumul de țigară suflat pe fereastră se duce departe Și poarta cu el ceva din sufletele grele De intrebări si

Am îndrăznit să profanez o lacrimă de-a ta, Că n-oi fi vrând să-ți cer încuviințare! Sunt sigură că nu m-ai fi lăsat Să-ți umblu-n amintiri sau poate în uitare. Ei! Te-ai fi supărat ca-n alte

Aripile tale de gheață s-au topit. În lacrimile născute S-a înecat și zborul tău spre pol. Doar când te-ascunzi de mine, trist, Þi-aduci aminte Că te-au sculptat în ger cuvinte fără rost. Mai

Mi-e frig... Aduceți vatra mai aproape! Măcar auzul să-și dezmorțească firea Cu șoaptele A două crengi de brad Îmbrățișate de săruturi efemere. Mi-e frig... Peste mine trec

Îți amintești oare de crucea de piatră, Martora lacrimilor noastre căzute Pe obrajii de iarbă ai lui? Cum priveam spre abis și-ntrebam Dacă ar fi să murim în aceeași cădere Prin golul

Mi-e sufletul cruțat De somnul secundelor pe spini: Am prins un fulg de șoaptă Strecurat printre buze De trandafir abia trezit din somn Și l-am băgat în sân, Să pot mușca din viitorul Copt

Sânul meu plange dupa foamea ta de copil. Când mă strângi în brațe secunda nu iți mai ajunge! Ai vrea s-o arunci Să se spargă de capătul patului Să înnebunească Exilată în aburul galeș al

Azi am sa incerc sa te mint in culori, Sa-mi creasca aripi de frunze... Poate asa iti deshizi ochii Si-mi saruti zborul spre toamna. Vreau sa adoarma padurea... Sa-i ravasesc parul cu

Azi am să sorb de pe buzele tale Roua de cântec, Să-mi umple ființa de șoapte fierbinți Și sânii, păn-acuma cuminți Să răsară...ca doi muguri pereche Să-ți șoptească-n ureche De tine...cum

Îmi amintesc de gustul secundei aspru... sec de gânduri... adormit de vraja zborului. Aripile, mângâiate surd de lumină răsar stâlpi de culoare, împletesc ochilor cununa uitată de

M-ai trezit așa cum numai tu știi să o faci, Aburi de cafea și gust de buze fragi, Și eu, poftind, am rupt eresul harnic, Ce-a strecurat în jurul meu, de dimineață, brațu-i tainic. Nu fii

Poarta luminii Primeste trupuri uitate de val. Albastrul nu se mai chinuie s-adune cerul, Albul e prea trist sa mai insemne ceva... Eu ma pregatesc asiduu pentru ieri. Cum? Nu stii? Se

Sărută-i pântecul și-mbrățișează cu pasul tău crud chip de smarald cu lacrimi dulci, mângâie-i pletele bătrâne și nu uita a sorbi cu brațele din cupa de lumină! Ascultă-i glasul și-adormi la

„- Rapidul 663 în direcția Ploiești Sud – Tecuci – Bârlad – Vaslui – Iași pleacă peste 2 minute de la linia 9.” Și ce să fac eu atâta vreme? Să visez la dulcele târg al Ieșilor, pe care în sfârșit am