Diana Mitrut

Mâinile se strâng jur împrejurul tainelor Glasul fulguie surdele rugi înecate în lacrimi Cuvintele ruginesc pașii celor prea mândri Cântecul păsărilor poleiește sufletele celor prea

Știai că lacrimile au frunze? Doar in pădurea lor e mereu toamnă, Potecile sunt doar o urmă de răgaz... Păsările ciugulesc Uscați obraji abandonați În cimitirul secundelor. De mâine am să

miroase a viață lacrima cerului prelinsă pe obrazul renașterii noastre șterge urma răspunsului greu la ultima întrebare sunt coaptă! șoptește pâinea din vatra liniștii

Undeva dupa miezul noptii, acum 33 de ani, vedea pentru prima oara lumina stelelor ce-i vor veghea drumul, cel pe care il avem aproape si care ne este drag tuturor, Mitrut Remus Danut. Un multi ani

cu dintii strepeziti de minciuna muscati din trupul meu bolnav de grija, uneltind. ma rastigniti? cu mine ucideti pietrele logodnicele raurilor ce au invatat sa curga invers secati

naste-te ingenuncheat langa izvor lumina iti curge prin oase fiercare strop de aer sarutat devine trecut de aici nu te mai poti intoarce decat pe jos

Prea goi uneori pentru adancurile din inalt poposim la rascrucea celor cinci poteci... ne aducem aminte de locurile in care am fost Niciodata.

Poarta luminii Primeste trupuri uitate de val. Albastrul nu se mai chinuie s-adune cerul, Albul e prea trist sa mai insemne ceva... Eu ma pregatesc asiduu pentru ieri. Cum? Nu stii? Se

Azi am sa incerc sa te mint in culori, Sa-mi creasca aripi de frunze... Poate asa iti deshizi ochii Si-mi saruti zborul spre toamna. Vreau sa adoarma padurea... Sa-i ravasesc parul cu

cuprind între aripi blândețea sărutului tău... patima florilor de câmp- sorb lumina ochilor tăi bulgăre de apă arzând a viața și-alung clipa rugând-o să-mi nască zâmbete strigătul de jale al

Îmi amintesc de gustul secundei aspru... sec de gânduri... adormit de vraja zborului. Aripile, mângâiate surd de lumină răsar stâlpi de culoare, împletesc ochilor cununa uitată de

Rupe-mi șoapta în două, ochi de viață! Aruncă jumătatea plină și soarbe cu nesaț golul, adună cu grijă lacrimi zgâriind buza nopții, sărută obrazul drept al Universului... Apoi șezi întru

Povară dulce... Dans mut sărută zorii Visând lumină. 25 aprilie 2004

Lumina, tresărind a jurământ etern stă la taifas cu un fulg de piatră: ochi de noapte cruzi și rătăciti, O șoaptă... Goana spre Pământ! 02 aprilie 2004

În iarna luminii tale Diamant crud... Amintirea poveștilor de mâine Îți naște în glas Șoapte de unde n-ai mai fost de mult. Sărut copacul patimilor noastre Și din aripi înmugurite a

Undeva într-un capăt de lume trăia un moșneag. Barba, parcă mai albă decât Calea Lactee, îi trăda amintirile. Fiecare fir din barba asta purta cu el o legendă, o poveste, o inimă frântă de

Trimis în solie, Gigantul albastru se furișează în noapte. Nu-l știe nimeni... Poate doar vântul Și vreo două-trei șoapte de îngeri. - Luminată Doamnă, Mă-nclin, Și-ndrăznesc Chipul

Din sărutul tău m-am nascut, Lumină crudă! La sânul tău de veșnicie Am surâs întâia oară...un fulg... Plutind la capăt de cer Ca strigătul norilor Descătușati de povara ploilor

Lumina și-a cernut gândurile peste noi Cu pete de culoare prinse-n păr... Își pregătește dansul prin adâncuri grațioase: Plier... Un colț de galben-pai mușcat de verde Tendu... Un rai de-apus

Lacrimi de foc încearcă obrazul nopții. Din deșertul de suflete Ochii mei îndrăznesc să privească... Cerșesc pe la colțuri de șoaptă. Inima silabisește clipe de ceara topită din Sfeșnic. Pe

Uneori, Te aflam arcuind orb Un curcubeu de secunde... Le adunai, cu pași de lacrimi tăcute, Din patima firii. Împleteai cunună de stele mirate Și mă învățai, cu privirea ta – Zbor alb din