Poezie
Copacul meu
1 min lectură·
Mediu
Erai așa de trist!
Crengile verzi, cu frunze bârfitoare
Le-ai otrăvit cu negrul frunții...
Le-ai preschimbat în vreascuri
Doar bune de-ngrășat pământul.
Păsări ce-ți ciuguleau odată umărul...
Le-ai renegat cu tot ghiersul dulce al dimineților de mai!
Și mă întreb cum oare am scăpat...
Sunt doar o frunză pricăjită
Mușcată ici și colo de ființe târâtoare,
Dar plâng verde, la picioarele tale,
Îmbrățișată de ocrul guralivelor surate.
De ce îngenunchezi să-ți ceri iertare?
Nu-ți frânge seva și așa slăbită,
Ridică-te și lipește-ți fruntea de geamul gândurilor tale,
Lovește fereastra ce umbreai odinioară,
Cea către înaintele urlând a împlinire...
Și deschide-o!
Adună-ți crengile, închide ochii,
Omoară-l pe ieri cu mâine-nfipt în rodul prea stricat,
Și îți va crește iarăși verdele în suflet.
Eu... am să veghez...
16 februarie 2003
033.332
0
e copacul tau chiar daca esti o frunza a lui. in aceasta devalmasa stare frunza gaseste putere de a regenera intregul noian de vreascuri. fereastra apare aici ca spatiu de temnita pentru ca trebuie deschisa cu orice pret fereastra \"Cea către înaintele urlând a împlinire...
\".
sensibil final. vegherea asta e mai mult supraveghere. induplecat fiind de glasul tau, frunza, trebuie ca l-a ravasit instinctul de supravietuire.
poezia asta ma duce pe mine personal, departe, in padurile mele de acasa. presimt aroma mustului din a fagului seva si razele de soare .