diana dumitraciuc

ziua se micșorează sub același soare electric zâmbetul galben se dezintegrează în uzina luminii albastre asurzitoare într-o toamnă

în fiecare dimineață oglinda devine o plasă de siguranță într-un război de-a v-ați ascunselea în care fugi de tine gata să te arunci sub primul om dintr-o nevoie de simulare a vieții dar primăvara

încă o oglindă spartă o apă înghețată în care lovesc cu pumnii cerșind încă o gură de aer știu să înjur pe toți dumnezeii cât să simulez curajul să înfrunt colțul patului și unghiurile ascuțite

să cauți ceva mai înalt să n-ajungi la capătul unui om niciodată să treci printr-o mie de oameni să treci de o mie de ori printr-un om să-ți bagi picioarele în creație să înmulțești totul cu

aș putea să încep cu o pasăre roșie să îți spun cum se termină totul aș putea să te mint că drumul e drept că ești o cădere continuă că viața e o iluzie optică moartea e un truc ieftin iar

un câmp galben, sub un cer galben, iar între noi o incizie, ca un drum negru, pustiu. aerul sclipind irespirabil. soarele topit în carne, ca untul întins pe o felie de pâine. poate mi-e foame.

noaptea râd în somn ziua mâinile se descompun în gesturi străine orice ating devine opac și departe lumina se lovește de un trup care nu-mi aparține (un obstacol artificial) nicio oglindă

gustul de metal când îți muști buzele doar ca să simți durerea care se naște după o formulă perfectă bâzâitul insectelor care ies din ecranul alb strălucitor și se lipesc de creierul tău alb

ce curaj să te trezești dimineața să bei cafeaua neîndulcită să ieși din casă fără să citești horoscopul să intri în lumină fără să știi la ce oră apune soarele să călătorești fără bilet să nu

nu am avut niciodată curaj să fac vreun rău ori vreun bine am mers doar în linie dreaptă cu grijă să nu trezesc copilăria dintr-o jucărie pe care n-am scos-o niciodată din cutie niciodată n-am

astăzi mergem la magazin să cumpărăm cuie, să te prindem în burtică. zău, nu are rost să ieşi pe afară, doar ca să fii supererou, să inventezi focul şi alte mofturi. prima şi ultima ta femeie sunt

oglinda: ghilotină peste lume. sunt un cap/ăt despărţit de dumnezeu şi mă rostogolesc, după chipul şi asemănarea mea, de la primul cuvânt, până la ultima nuanţă de roşu. oglinda: linie de fracţie cu

mai-marele ne-a dat trei palme la fund, fără anestezie, ne-a trecut pe hârtie şi ne-a ordonat să golim buzunarele. fiecare socotea şi scotea ce-şi mai amintea din contractul cu ursitoarele. o păpuşă

când mă veţi diseca, îmi veţi găsi inima legănându-se ca un spânzurat de ultima speranţă. să o scoateţi cu grijă din fiecare amintire, până rămân mică, mică şi încap în burtica roz a celui mai mic

gura metroului te vomită electric şi străveziu mergi pe urma zilei de ieri încă viu numeri paşii 2823 vineri 10 mai 2019 70 de calorii 232 de prieteni 37 de fire albe numără mai departe 158 kWh 3

îngerul stă cloşcă pe inima mea. şi mă enervează când îl văd aşa serios. ce faci acolo, îngere? el, nimic. ca şi cum cuvântul meu însângerat nu l-ar durea. şi-mi vine să-i smulg penele, să arunc în

dumnezeul meu, fratele meu de cruce, dacă mă arunc într-o apă, tu mă scoţi, mă usuci şi mă porţi, ca pe o haină proaspăt spălată. chiar nu poţi să mă laşi naibii, baltă? am deschis fereastra şi te-am

ea stătea cu chirie într-o oglindă de pradă cu dinţi de zăpadă. ea îşi plătea sângele cu o fotografie pentru fiecare călătorie. ea se spăla corect pe dinţi şi pe viaţă, fără anestezie. ea mergea cu

la ora nefastă, când trenul încărcat cu granate trece prin sângele dumneavoastră, dama de pică netoţii între picioarele sorţii citeşte (cu ceva dificultate) povestea aceasta în cafeaua cu lapte de

bună. bună. ce faci? bine? bine, mersi. deh, mă mai supără spatele oglinzii, de la fericirea asta silnică. mă mişc încet. foarte încet. poate totuşi nu mă vezi. păşesc pe conturul umbrei de ieri.

văd frica în ochiul tău nins de parcă mâna îngheţată într-un atac hibernal a tras cerul de zăpadă peste clipa asta caldă încleştată între dinţi ca şi cum ar fi ultima muşcătură din