cioburi

bună. bună. ce faci? bine? bine, mersi. deh, mă mai supără spatele oglinzii, de la fericirea asta silnică. mă mişc încet. foarte încet. poate totuşi nu mă vezi. păşesc pe conturul umbrei de ieri. desigur că bine. trebuie să mă crezi. nu, nu m-a pregătit nimeni pentru azi. te rog să mă scuzi. eu, ştii... eu colecţionez oameni vii, colivii din hârtii şi alte fantezii. iar noaptea, studiez fractura luminii prin sticlă. vasăzică, recrutez câteva sticle de vin şi atârn aşa, la marginea trupului, tot mai trans/lucid, tot mai divin, până se rupe prima rază de soare. aşa e că nu mă recunoşti? nici dacă îţi spun că viaţa nu se măsoară în zilele pline, ci mai degrabă în sticlele goale, în care se aruncă amintirile uitate prin buzunare? sau că iluzia se păstrează în sticlele foarte adânci, cam cât căderile tale? şi mai află că repet ultimul sărut, ca pe un salt mortal, din sticlă în sticlă. da, eu sunt. sticla în care îţi potriveşti timpul trecut. dar în rest, bine.