zoom out

Este aici un text scris într-o manieră diferită de ceea ce am mai citit în pagina ta, oarecum ermetizat, cu metafore și comparații bine alese: „zâmbetul galben se dezintegrează/ în uzina luminii albastre”, „inima se rostogolește asimetric/ repede! repede!/ ca o cutie muzicală stricată/ fredonând aceeași ecografie”. Sunt și imagini artistice nu inedite, dar bine integrate în context: „soare electric”, „cămașă de forță roz”. Finalul textului e cam în coadă de pește. Parcă aș mai fi așteptat ceva după acea paranteză explicativă.
Oricum, că este un text despre invazia virtualului în viața omului modern, despre crizele de identitate ale ființei umane într-o lume îndepărtată de natură, care trăiește sub un „soare electric” și sub pavăza „luminii albastre” a virtualului, despre condiția femeii în postmodernitate (sau, mai degrabă, în postumanitate), textul are naturalețe, conștientizează aceste „beneficii” ale civilizației care au și fața lor inumană. Mie îmi place, tocmai pentru că încearcă să fie în trend și, concomitent, să tindă spre altceva.