diana dumitraciuc

respiră. chiar dacă aerul se sparge de tine ca de un ţărm, în toate tonurile de roşu. chiar dacă rujul ei îţi curge prin vene. lasă-i ei pielea, să simtă degetele lui ascuţite. lasă-i ei zâmbetul,

eu știu că tu ai învățat cuvintele să meargă. eu știu că tu învârți zilele cu cheița, că seară de seară pui soarele în piept, la încălzit și-mi trimiți visele la joacă. eu știu că tu coși

linia orizontului trece prin oameni, secerătoare. o pasăre culege țipătul zilei, cea mai înaltă întrebare. ochiul tău singur vrea să prindă toamna într-o culoare neștiută de nimeni. să umple spațiile

se știe că omul are un ochi prin care iese soarele. ca un cățel. ham, ham. eu sunt lumina sufletului tău, prea singur omule, prea om copacule. și îți spun că doar numărul unu există. tu te împarți

să fac planuri pentru ziua de ieri să aștept să treacă ziua de azi până găsesc un motiv să mor plictisit de ziua de mâine într-o zi oarecare să descopăr că totul se înmulțește cu zero că

azi dușul se prealungește memoria oglinzilor topește carnea pe tine pe mine apa nu este albastră copilul ne-a mințit apa este roșie ca o pasăre fără cer se zbate până aerul se învinețește

totul începe cu o castană vinovată de încă o toamnă și un soare depresiv cu miros de igrasie de pământ bolnav de departe ora târzie se aruncă fără anestezie în pieptul părăsit de păsări curgătoare

soarele încearcă să intre prin storurile trase noaptea doarme dusă printre sticlele goale cap greu gură uscată memorie rușinos dezertată of viață tu femeie păcătoasă încă știi drumul

gene lungi zbor de hârtie (de la o vreme îți tragi viața din poze) rochia în sânge clocește un pantof roșu într-un colț de vară încă o vară învățată pe dinafară cerul rană uscată în geam

când ceasul se oprește între nouă și nouă între acum și aici când te-ai săturat să înghiți aceeași mâncare de pește când pleci dintre oameni să îngropi o sticlă nouă în cimitirul celor

uitarea a crescut mai înaltă ca noi sângele plecat să te caute nu s-a mai întors din gâtul retezat al clipei plouă necontenit trag în piept parfumul descompunerii golurile din

dacă fac o secțiune transversală în mine pot să-mi văd morțile aranjate în inele concentrice dacă mă uit la tine văd cum totul se așază în cercuri și golul cu dinți îmi învârte trupul pe

(create new wor(l)d) primăvara își deschide ferestrele toate (application unlocked) văd sfârșitul prin tine atât de aproape (deletion already started) un șarpe se naște (sângele tot mai lung

trezirea. îmi privesc reflexia în apă și spun timpului pe nume: ai început să te usuci, femeie. închid ochii. închid soarele. mă scufund. inima plutește în derivă printre oasele de sare, ruinele unui

Lumea trebuie să rămână la locul ei! Muzică, vă rog! Inimă! Acordeon! Flacără, nu tremura! Femeie, nu visa! Astăzi este sărbătoare cu cruce roșie. Intru în scenă. Și ce dacă nu mai am picioare?

Bună dimineața! Îți strâng mâna ferm, nu prea tare totuși, te privesc în ochi, așa cum am învățat la cursul de comunicare, fluturând zâmbetul perfect, copiat din ultima reclamă la Dulcolax. Facem un

florăreasa de la colțul străzii povestește. un om s-a dus. prea departe. prea ușor să-i dai morții un nume. ajung acasă. rămân o clipă în fața ușii. încerc să-mi amintesc ceva. nimic, poate. scot

un om se împarte la doi bărbat și femeie față în față, în sine dragostea imposibilă un om iese din sine, se înmulțește cu doi regizorul țipă: încă o dublă! cineva pictează cerul în

Sătul ca toate să intre buzna în el, să lase în urmă doar umbre zvâcnind, omul nostru și-a dat moartea pe un aparat foto. Cu ochii strâns închiși, bătea neobosit străzile, în timp ce obiectivul

te-ai trezit închis într-o cameră decorată cu gust nu poți să te plângi prea tare doar că are o singură ușă cu un vizor la început ți-ai lipit ochiul de el oarecum curios dincolo

ah igor cum te-am iubit eu pe tine într-o noapte sticloasă de februarie dacă așa te chema și dacă vodca vodcă era of igor ninsoarea roșie ne îngropa și acum acum ce a mai rămas din noi o