poate că n-am loc într-un cuib plin
de frunze fragede
cum i se arăta fenixului
eu n-o să văd așa
doar în luciul cartușului gol se observă
pieptul dezolant de purpuriu
și degetul lipit de
azi noapte am zărit iubirea aceea. departe mi-a părut. foarte departe. și între noi și ea aș fi jurat că e un hău imens gata să înghită pământul să-l sfarme în zece. alte minuni mi-am spus. câțiva
resping tăcerea de fildeș ca pe orice obiect de aur fără trebuință
un creion se consumă într-un sertar închis
îl aud când se ascute
ursul desenat îmi seamănă o hibernare
tăcerea de grafit e
azi nu m-au sunat prietenii să-mi spună că le este frig
că ar trebui să strâng în pumni orice vijelie până-mi iese pe ochi lichefiată
întrucâtva îmi sunt prieten eu și-aș vrea să reușesc pentru
tu ai să privești într-o zi lucoarea inimii dar
fără lentile
iar steaua sub care s-au îmbrățișat primii doi oameni va păli o vreme iar
și
iar
dacă soarele ar îngheța
o
clipă
pământul s-ar
sunt minuni de care ne-am putea lipsi.
te poți vedea într-o lume fără singurătate
l-am întrebat pe celălalt
nu mi-a răspuns sau n-am auzit
în ochii lui filozofia privea în gol.
adesea când obrazul atinge perna o briză
o briză îmi suflă gândul
la înc-o seară în hamac
dacă vrei
sau o noapte plină cu puful nostru
de-o parte și de alta a tropicelor
o mare foarte mare
atâtea fructe căzute pe trupul meu crud
pătruns-au în carne
lăsând urme mușcate
și mușchi
m-am perpelit în așternuturi frunze
și nu m-am copt
că-s încă dulci
există o apă rece în mine când credința-mi eșuează și ceasul nu-mi bate gândul
probabil sunt pedepsit pentru asta exact așa
cu o cascadă să mă înșface de vene și o stâncă de frânt genunchi
altfel
am câteva zgârieturi pe mână
semn că încă îmi place să mă joc
semn că timpul e un ghem
am câteva zgârieturi și-un ghem
îmi șoptesc \"construiește, căci la descompunere te întreci\"
și aș vrea
se face că de două ori îmi reușește datul peste cap
așa rămân mic, verde și bubos în orice poveste aș sări până la buzele ei.
mi-ar place să fiu un oliver ca-n filme, barem. zâmbetul e atât de
Se auzi soneria. Bătrânica zărise pe fereastră bicicleta poștașului legată de gard în fața scării și se-ndreptă cu pași repezi spre ușă. O deschise. În prag stătea un băiat cu obrajii înflăcărați.
-
de multe ori omul e personajul din unele filme
mută pietre dintr-un loc într-altul și înapoi
cu exepția că nu trebuie să-i spună nimeni: o va face
astfel libertatea ar putea fi reprezentată
prea mulți pereți susțin alte încăperi
patul mare pentru visarea înțelesului
cearșaful se boțește ca o ciornă folosită în minute de bradipsihie
varul capătă o alboare gravă
năluci ce-mi intră
mai simpatic a fost regele cu pantofii și caleașca lui. nici lama nu era de fier
liberă alerga înspre acoperiș. svelt.
tu care porți rochia mării
nu mă striga!
la ce îți folosesc lacrimile mele
ah ce copii suntem să credem ce credem
câte boacăne facem doar așa
și ce bine că nu știm
ce bine
maturizarea e o gogoașă mare mare
cât un ocean de lapte
ah și ce praf alb
ce dulce
poftiți
cândva am să-i zâmbesc reflexiei
voi avea riduri accentuate cum lanțurile muntoase pe hartă
aerul rarefiat
norii apăsând pe umeri
poate eu îi spuneam pe nume când respirația îmi tăcuse poate
http://i38.photobucket.com/albums/e115/delcrimar/Partajat/7f0e253f.jpg
aici nu e îmbrățișare
aici pietrișul se-ncolăcește pe om
dincoace se ia cerul în cârcă..
http://i38.photobucket.com/alb
n-am cumpărat niciodată o umbrelă rareori am dorit să mă acopăr
ar putea foarte bine să plouă de jos în sus tunetul să cutremure pământul
așa cum vestea de azi a ciobit cristalul din cufărul lumii
știi am naufragiat pe urmele botezului toate înghițiturile de pământ au gust de insulă anonimă și cerul e tot apă deși mai sângerie poate oamenii care și-au vărsat identitățile bolnăvicioase așteptau
poate doar Dumnezeu are timp
să-și privească creația prin rădăcină
a închinat minmunea de la pol la pol
de la răsărit la apus
înfăptuind mișcarea tuturor
atunci balerinele și-au însușit
DM