Dely Cristian Marian

ascultând \"right there - nicole s.\" m-am gândit la ea, pantera vieții mele. aspectul și alte chemări și-au pus pernuțele pe mine. plăcut, într-un fel. apoi m-am surprins ciudat, închipuindu-mi că

fiecare spic de rai \'nalții plopi la asfințit brazii înstelați valurile mării alinând scoici nisipoase tâmpla iubitei pieptul tot ce-a fost rază de-o clipă pădurea în care s-au pierdut

mă vei găsi urmând aroma florilor de soc prin grădina cu tulpini retezate de drujbă prin grădina căzută sub seceră te-aștept cu ceai îți voi ghici viitorul în sâmburi de cireșe amuzându-i pe

îmi sunt străine stelele pe care le-aș săruta a nu știu câta oară înainte de-a se face nevăzute înainte ca firmiturile de lună să se afle în fața cocoșului ce strigă zorii îmi e străin

deprinderea de-a capta reflexii mă orbește sunt liliputan fără priză în țara guliverilor fiind vorba de dimensiuni și-un melc e mai breaz am nevoie de răbdare forță am nevoie de scântei și de

acesta este viitorul lui: salt fără rost peste ani între buzdugane l-așteaptă învelișul trecerii - un boier care și-a văzut pămăntul fertil înlocuit de-o groapă cu noroi hop i se dă un pumn

să nu mă uiți, mi-ai spus tu dragă în timp ce un cântec îmi punea vișine la urechi. lui allan i-a fost de-ajuns un braț să ia tot nectarul din fructele indiei dar eu nu l-am avut, tu pădure a mea

ridicasem pleoapele în var: peretele îmi refuza privirea. m-am întors - am bălmăjit, și el a crescut în spate. încercam să-mi amintesc versuri visate; mă frământa simpla curiozitate de a ști ce poem

aș putea fi oare frumos ca un animal de care crescătorul să se mândrească să-l scoată în cel mai mirific parc din galaxie unde la baza viitorului stă împerecherea - destin cea mai grozavă dovadă

pe rugul nostru ardeau păcate de vii cum frunzele-n pădure cât timp soarele își potolește setea când nu-mi pot aminti pe cine iubesc de ce fantezia adoarme ca și mine în pântecul unei

miroseam a lut, cenușă și ceară lumea întreagă era din ciocolată iar eu aveam câteva boabe false de cacao în poleiala orbirilor mele străluceau lingouri uriașe - oricând poduri către alte

nu există moarte în lipsa cuvântului cum textul nu e aer chiar dacă îl poate lua lăsându-te să-ți înghiți propriul sânge pentru viață și carențele ei dincolo de iubirea omenească e o junglă

îmi plăcea să desfac rebusuri aveam flacăra deseori rămâneau spații albe apoi integramele au fost mai ușoare îmi amintesc numele orașelor indicau nord estul peste graniță dragoș m-a iubit ca pe

în fiecare zi se-ntunecă un om în ungheru-i ca de păianjen un altul redescoperă urzeala abandonului