Dely Cristian Marian

obijnuiam să ascult cerul s-ar fi coborât printre gene credeam că melodiile se întorc în difuzoare de oricâte ori au înfierat azurul îmi amintesc de cucul ce-și lua porția de timp de parcă

pământul pivotează. pe unde mă port totul pare circular. ca pe busola demagnetizată. răsuflu atmosferic dau piept cu gaura neagră. cer ajutor. simt cum buimac veghează și el. nimbul îi cade valvârtej

Deborda de veselie și optimism, de viață, de cântec - mi-a fost imposibil să n-o plac. Frumoasă femeie, și îi spusesem de-atâtea ori. Întotdeauna mi-a fost mai ușor să fac complimente când motivele

când prea dulcile ape te-nnebunesc și umbra comunică în limba peștilor crescându-i aripi ca ale lor să te poarte în neîntâmplat atunci să nu te refugiezi în ape tari unde curajul e atât de

cum să știu ce fantome îmi bântuie spiritul de ce am primit neliniștea celor învățați când neputința-mi sufocă tot ce-i frumos și grandios ce duh urzește cu mine tristețea că nu pot fi

zvâcneau sertare pline de seringi folii peste folii oamenii albi îndrăgiseră pacientul îi administrau seruri din fiolele lor unice îmi părea că aflu târziu: sacrificiile-s mai mari când nu le

mituri și viața de-apoi văd zeii tăi iubito sunt viu când m-amăgesc ca un cameleon sub soare fără confortul de a fi curat dacă te va durea vreodată atunci am să-ți sărut cotul cu vinovăția

mixăm creme noi uscăm amandinele specialitatea casei ne-o servesc androizii deasupra meselor câte-o sferă purpurie douăpuncteics discutăm la 37 de grade cu orice străin ca și cum ne-am

de undeva susurul mării îmi chema pașii într-acolo și s-au dus cum talazurile valurile nu zăbovesc niciodată pe diguri răsună cântecele pierdutelor sirene pescărușii străjuiesc castele

nu sunt extraterestru fumez mult avertismentele de pe pachete mă îngrozesc înca mai gândesc (și) orizontal mi-aprind o țigare nu sunt brad pitt îmi place de jolie în filme în filme trăiesc puțin

(închid ușa viselor pe dinăuntru colorez timpul în uitări) ajutat de un heruvim așa a trecut un an și am omis să spun când ți-am văzut chipul: are ceva din tristețea poeților poate și din

angoasă am avut căluș să nu pot cânta singur cu zeci de inimi în piept într-o cămașă de forță fără tivuri ca pe-un vârf de munte răsturnat în ocean (n-am știut că pot să mă-nec în apele

lașitatea mi-e pedeapsă ca un brutus. și pentru neînțelegerile viitoare. așa pot să-mi asum tot ce nu spun fără să adaug zahăr cafelei negre după ce am băut-o. spre amin. rămân doar cu pumnalul meu.

nu știu când a început baiatul acesta să-și fie profesor ajustând lecțiile primite cu propriu-i simț copilăresc. s-a răsfățat crezând că ceea ce-i place e cel mai bun lucru de făcut și n-a avut cine

câteodată mi-aduc haina întunericului din vise și-nfășor aștrii cu ea mă tăvălesc prin cenușa zilelor - tribut anilor stinși mă ridic pe locul sperietoarei aștept vântul să împrăștie funinginea