oac oac

se face că de două ori îmi reușește datul peste cap așa rămân mic, verde și bubos în orice poveste aș sări până la buzele ei. mi-ar place să fiu un oliver ca-n filme, barem. zâmbetul e atât de ușor; zâmbetul unește altfel decât lacrima. lacrima se transformă în sânge; uneori, înrudește. aș vrea să nu mai curgă nisip în loc de șampanie, de fiecare dată, în cupa mea prin ea să văd timpul, nopțile, mai ales nopțile. nopțile ce par să se-ntâlnească undeva pe un țărm prea abrupt. o peninsulă fără senin, unde vibrațiile aripilor provoacă spaimă, unde se naște amenințarea. mai am destule tumbe până jos, dar alea vin de la sine.