Dorm cu fața la perete. Dincolo
plămânul vântului respiră crengi verzi de nesomn
le aruncă zaruri
la picioarele trezirii. Mă dor ochii
de parcă îngerii se îngrămădesc să-mi intre
deodată sub
la întoarcere arunc tot pe noptieră
încep de la un capăt de stradă
bara de fier din autobuz de care mi-am sprijinit toată absența
fețele transpirate ale gărdulețului din fața blocului
cheile și
cerul coace priviri
este o ramă stătută
prinde îngeri
s-au înconvoiat zilele ca un bătrân în toiag
cu mâinile osoase
face din ele pământ
în care să-mi îngrop fața
eu îmi repet
cuvintele
Dimineața aceasta e talpa lui Dumnezeu strivind la
întâmplare tăceri înverzite artificial
eu îmi chircesc peticul de aer într-un început de ulcer
avantajul de a te încolăci durerii e că poți fi
habar n-am ce cauți tu aici
m-am înapoiat acestei femei
moarte, câțiva ani în șir am
stors din brațele ei pământ
și mi-am lăsat inima, uituco,
să tencuiască zidul de ambele părți
mă
suntem piesele de domino ale lui Dumnzeu
îngerul nepăzit o spune
își pierde urma exact când îți dresezi fiara
din gât să spună rugăciuni
sau poezii
au ucis pinguinii. toată după-amiaza am
o liniște ca asta ar fi putut
să facă ordine în noi
ar fi indignat
până și îngerul ăla pus de 6
pe aici așa se
obișnuiește
da, nepoftitule,
ai grijă mare, la plecat se ia cu sine
am început să trag de pielea asta de cer până ce se
înfiorau toți cei patru ochi cardinali ai tăcerii
vene de mărimea rădăcinilor morții și
nervii lui dumnezeu întinși la maxim
ca niște fire de
dacă privești multă vreme același om
oasele lui se prefac în clape
negre
pe care moartea își trece degetele
cumva agale, doar ca să-ți surprindă
fiecare gest
& dacă privești multă vreme
lumea se pregătește să se salveze
eu trec de partea nopții
și așez megafoane din loc în loc
convinsă că
omul este doar un trofeu pe care tăcerea îl potrivește-n
oglindă
dragă ana, pe
ochii mei sunt năvod.
oglinda se zbate
palmele astea au subțirimea obrazului
brăzdat toamna devreme
de parcă despărțirile toate le-am cântărit
în palme
numele tău
mi-a lăsat bătături pe
uituco, hai să
ne punem măștile
și să vorbim
despre
se prea poate
să te fi alungat
din greșeală aveai surâs contenit îți reușeau tot felul de chestii
făceai oameni îndepărtați să
și-a lăsat chipul chiar acolo
în vitrina cu măști
ne zgâiam ore întregi
clipea repede
ca o bătaie de aripi
și cerul cobora pe pământ
cu tot cu
cortine
născocisem soarele
mă întind lângă tine în felul meu bentonic
aud cum crește patul
cum străpunge pereții
și întunericul de afară cu fălcile lui cu tot
ajunge la capătul lumii
acolo unde eu
încep să mă
să nu mai exagerezi
să inspiri doar atât cât trebuie. așa.
să-ți arăți dinții
doar până acolo
până să plesnească foliile astea dedesubtul cuvintelor
ceva despre oameni. înlesnesc
pleoape de vatir
lasă umbra să se amestece cu pământul
să crească un om
să taie singurătatea pe măsura unei oglinzi
de mireasă în lemn.
E punctul în care realizezi că îmbrățișările
nu au
uitucule,
lucrurile importante se petrec întotdeauna
în cea mai fină tăcere
ca atunci când am căzut
în apă
și ploaia închidea pleoapele
ca la mort
și m-ai convins
inima este o broască
în piețele vieneze
porumbeii și-au îngălbenit oul
ca un soare încolțit
anume pentru locuitorii tramvaielor.
Aproape că
ar fi însemnat ceva, dacă ai fost
de față.
Știi să pui răscruci grele.
poeții ar spune că iubirea e un vas
de ceramică în care să-ți speli tălpile
mă trezesc devreme lumina mă leagă la ochi cu o eșarfă e ceva de căutat nu-mi amintesc ce iar asta bâzâie în
un soare îmbrâncindu-se-n maxilar
un fel de perfuzie ce-mi scotocește-n brațe
după velă îmbrățișări
și alte resturi de lignit
numai bune de hămesit iadul.
mai este aici și o frânghie
de
urma să plănuiești marea evadare
să gâtui coardele chitarei
de altfel
te-ai întors pe neașteptate
înspre balustradă
și
lacrimile de sub fard au dispărut
ca totul
altceva
am
iubitul meu își aruncă privirea în mine
ca un cui percutor
cuiul se împlântă în ceva până la urmă
și-mi mușcă din glas
acesta plesnește roșu ca un soare copt de asfințit
plesnește și hematia
fetița
trece de mine
trece de 73 74 tuburi de orgă
o vreme își leagănă îngerul
apoi îl vopsește în alb
începe cu ochii.
fetița are pieptul rezistent
ca un cazan mare în care
un ceas de perete rumegă timpul rămas
e demodat, îmi zic, existența nu se mai măsoară în cifre
obsesiile pot fi de înțeles mai ales când sunt dobândite
îl trec cu vederea apoi
îmi închipui că