nepoftitule

o liniște ca asta ar fi putut să facă ordine în noi ar fi indignat până și îngerul ăla pus de 6 pe aici așa se obișnuiește da, nepoftitule, ai grijă mare, la plecat se ia cu sine cerul praful ăsta sibilic se împiedică de orice pretext spre a-mi trata mie palmele și nu mai am răbdare, nepoftitule, să închid să-mi tot închid ochii, că-mi descărnezi văz, că-mi înfigi sub unghii lacrimile tale de sticlă nu mă plâng, în ultima vreme am fost lăsată în pace, nici dumnezeu nu-mi mai cere să fremăt rugăciuni, nici trestiile alea nu-mi mai arată cum se face îndoirea sau păsările nu nu-și mai atârnă zborul de pleoapele mele coborâte. tresărirea mea nu mai tulbură sângele nu mai seamănă cu nimeni singurătatea ceasul ăla de perete apucă a picoti cu numele tău în piept. trezitul se face dintotdeauna prelung, ca ciocănitul unui cui în lemn iar eu nu mă mai încumet să-mi tultur glasul, nepoftitule, la orișice plecare.