Daniela Luminita Teleoaca

Cu fața lui mult prea rotundă și urme de vărsat... Îngândurată... îngândurată... Cu niște petice în loc de vorbe, în frica-i uriașă aciuată-n adâncuri, această stare ca o câmpie fără de liman, cât

Mama, nu scrisese ea vreodată cu cerneală! Pesemne se așezase la o masă, la masa ei, atunci când resursele așa de precare ale omenirii se epuizaseră, trecuseră, poate, în altceva... Dar sângele Mamei

Imediat după Anul Nou Mama adusese Acasă un disc cu Naarghita. Îi abandonasem trupul pe o masă oarecare. Luasem cu mine doar esențialul: strălucirea aceea bizară a unui ten catifelat de naarghită,

Nu avusesem eu nevoie de vreo înscriere în scheme predefinite. Nu stătusem să despic firul în patru, nici să mă întreb: ei bine, dar... restul? Și asta nu pentru că aș fi fost vanitoasă închipuită

Ca atunci când (... decizi tu..., altcineva a optat în locul tău?!) nu mai scrii despre păsări. Și ele își continuă conștiincioase încă o vreme zborul, se fac a nu-ți vedea trădarea, absențele tot

Mama, nu avusese ea vreodată pretenții prea mari. Se mulțumea cu atât de puțin. Nu, nu era mediocră, ba dimpotrivă! Nu despica firul în patru, deși – băgam eu mâna în foc – avea minte de detectiv! Nu

Și noi tot aprindem luminile. Nu înțelegem de unde atâta ceață? Și cum de-am ajuns să bâjbâim prin locuri atât de cunoscute, din noi înșine nu prea de mult desprinse? Cineva ne-a smuls pesemne

Ea trebuise să fie urâtă, aproape hâdă. Să-și poarte hidoșenia drept carte de identitate. Asemenea unei răni care nu se închide ea vreodată. Lumea să-și dea coate. Nimeni să n-o audă. Unul altuia

... în care te-ntrebi cât te vor mai ține cuvintele, .... de ce o să te agăți cât vei rămâne tu cu tine?! Și ce vei face când, dând să plângi, nu-ți vei aminti plânsul, starea prin care îți cereai

Printre multe altele, mă fascina la mama darul ei de a pune ordine-n toate, felul în care, pierduți fiind noi – eu și tata – ea zicea și se făcea! Odată mama a împins îndărăt haosul cu stilul ei

[ce zi e mâine? / mâine e duminică! / te întrebi tu / tot tu îți răspunzi / și timpul se face domestic / își înghesuie trupul să încapă: z â m b e ș t i] Ajunge târziu de la Kaufland. Cu

O vedeam, mai mult o simțeam acolo în adâncul patului ei țintuită. Cu ochii încă păstrând amintirea albastrului, la răstimpuri periculoase lăsându-și privirea către o fereastră: Doamne, ferește, nu

... una cu brume ample și fum adevărat, cu spaime înecate în crizanteme... și timp care nu mai începe... nu mai... Un barcagiu, atâta vreme rătăcit, să ne fixeze pe harta inimii reperele (acolo, ca

acești 2 mari nebuni invizibili în adevărul lor lumii de afară mult prea concrete așa de normale cu mâini sigure ducându-și la gură friptura într-o noapte de cumpănă atunci când se fac

Niciunde toamna nu se simțise mai bine ca în curtea ta. Asta însemna că trebuia să te urăsc, dimpotrivă să-ți fiu recunoscătoare, pentru că, într-un fel sau altul, adăugaseși încă o treaptă drumului

Nu știam eu de fricile mamei. Le intuiam, cel mult, poate. Atunci când diminețile da zor să ajungă în grădină, la școală mai ales, să-și învețe copiii cât de mult se cuvenea a se încredința vieții,

Să fiu o femeie simplă, simplă de tot. Să merg desculță diminețile pe poteca pe care ai conceput-o tu special pentru mine. Ca un prieten, ca un bărbat, ca un dumnezeu ce-mi ești! ... chiar dacă ea nu

Își găsiseră azi loc în zona aia în care numai cu dragostea ai fi putut ajunge. Într-o dimineață prea devreme pentru mine, poate, când mai mult ca niciodată simțeam cum este timpul să nu-ți mai

Știa că nu avea carte. Intuia și ea că un ceva anume trebuie să fi fost în neregulă când rostea: „căși”... în locul a altceva. Înțelegea asta din mimica interlocutorului, de cele mai multe ori ceva

Anul ăsta privisem mai târziu cerul, așa că ratasem dansul ritualic al păsărilor Domnului înainte de marea plecare. Printr-o ușă deschisă, ridicasem la un moment dat privirea, dădusem la o parte

și-n această benignă isterie adolescentină uităm de lume! ignorăm propriile migrene, golul din capul pieptului, seceta, nesfârșitele generații de fluturi ce-și lovesc aripile în lăuntrul nostru

...felul în care îmi încep diminețile, exact în jurul prânzului: așa ziua îmi pare nesfârșită, chit că timpul nu a încetat el vreodată a-și cere drepturile: îi întind și eu mână de felină parfumată!

Nu mă pricep eu să mint: n-am talent, nu știu, nu vreau. Nu-mi place să vorbesc cu gura plină, nici să îmbuc, ștergându-mi cu dosul a ceva resturile, corpul delict de la marginile firii, lăsând a