Post-

Se uita cu scârbă la femeia – sau ce va fi fost aia – din fața lui, mai mult din spatele, cel mult dintr-o laterală. Una total inofensivă. Și-ar fi pocnit-o dacă un gând tâmp din vremuri imemoriale, când tangențial se mai cinstea cu câte-un sfânt, cu câte-un dumnezeu, nu i-ar fi articulat pe silabe ca și cum i-ar fi zgândărit rana vie: Nu era în vreun fel ea vinovată! Și totuși! Atât de searbădă, de lipsită, ce să-i trebuie lui... că doar avea atâtea chestii supuse, pe ducă prin preajmă?! Așa că o făcea „proastă!”, „proasta dracului!” în gându-i ce cuprindea de atâtea ori, mai mereu, circumferința unei degerături de ceapă. –Dă-te mai încolo! – se pomenea dânsul articulând cu glasu-i tare, după toate probabilitățile „în realitate”. O împingea ca să n-o pocnească. Nu încă. Atunci când o s-o facă, s-o facă naibii cu focul ăl mare! Să simtă să simtă să-i treacă să-i treacă! Ieșea scoțând din balamale câte o ușă. Câte o inimă. Rămânea proasta... proasta dracului să bocească... Intra în vorbă cu unul cu altul... aproape că-și uita hidoasa de viață în atâta câinoșenie sau singurătate, el care nu cugetase vreodată că se putea muri cândva de o asemenea boală... Ziua trecea cât ai fi zis pește... și iar se pomenea cu-aia-naintea-lui: docilă docilă, entitate complet deposedată de pornirile-i de diavoliță, asta de le va fi avut cândva! Sfânta asta, cu uitătura ei bleagă de care se lipise timpul odată: uitase să mai treacă: se puseseră muște, alte chestii putrefacte. Strigător la lipsa cerurilor de obișnuită, uit-o, doamne, cum îi mai calcă toți dracii prin lăuntrul lui pripășiți că, deh, unde se poate adăposti un drac?! Și cum se face o iotă a nu pricepe! Sau chiar nu?! Păi p-asta musai trebuie s-o cârpească: Proasta, proasta dracului! Cu ochii-ți decolorați, fă, nu-ți sare ție vreo țandără, n-ai pic sare și piper,... numai stambe lăbărțate pulpele rușinate să-ți ferească nu-mi zici tu mie că te plăcu te place altu nu simt eu că te vede te vrea te ia altu nu țipă sirene nu se schimbă concentrații formule tipare împietrite rămân toate ca și cum doamne ăla împins fu în amnezia increatului... ...și-așteaptă și-așteaptă clipa aia fermecată când va putea din plin să o lovească Să simtă să simtă să-i treacă să-i treacă dracului odată moartea asta năprasnică Dorul... Boala de Ea,... Cealaltă,... Adevărată.