Mihai

Cu fața lui mult prea rotundă și urme de vărsat... Îngândurată... îngândurată... Cu niște petice în loc de vorbe, în frica-i uriașă aciuată-n adâncuri, această stare ca o câmpie fără de liman, cât toată lumea să încapă. Și-am zis: așa trebuie să fi fost arhanghelul Mihail: nu mai întâlnisem eu băiat cu numele de Mihai! Mihai al lui Gulică! Omuʼ bătrân cu jumătate de trup și doi nuci uriași, pripășiți într-o luncă, departe de casa lor... Îl simțeam acolo în fundătura odăii, de unde prea arareori îndrăznea o luminiță să împrăștie zidul. Îi strângeam mamei catifeaua din degete... Cuminte ca o fată, purta lucruri de-ale soră-sii: ciorapi albi, o fostă uniformă de-a patra, așa era el de mic, aproape nevăzut... Cine știe cum de se înființase făpturii mele?! Palidă, fața-i era fila căreia timpul ba-i ștergea semnele, ba, mai abitir, le făcea să bată în ochi. Hotărât lucru: mi-era milă de Mihai! De îngeru-ăsta cu aripi lăsate, inimă ascunsă bine, ce-și pierduse el glasul,... nu contenea să cârpăcească silabe, semnificații... Cine aminte să-și aducă, cine vreodată să fi înțeles mânia Domnului ce-n îndelunga-i-răbdare nu se sfiise el să-i sfârtece pe batjocoritori?! Înaintea privirii mi-am apărut mie, târziu, peste timp... dreaptă ca un grenadier, gârbovită ca o vie neîngrijită,... dreaptă... acolo pe dealul Plumbuitei... Fără a se sinchisi prea mult, vremea ștergea chipuri unul după unul. Ca dată cu duh, răsuflarea deschidea-nspre cuvinte cale: m-am clătinat amintindu-mi cât de greu îmi era să articulez „precum și noi iertăm greșiților noștri”, cum, într-un imbold, am introdus, fără de știrea Lui, nevinovatul „precum și noi ÎNCERCĂM... ÎNCERCĂM... ÎNCERCĂM...”. Și chiar am iertat... și chiar m-a iertat, când în spatele casei noastre își făcuseră loc resemnate, aproape smerite, trupurile deposedate de viață ale celor doi nuci