Complicitate

Nu știam eu de fricile mamei. Le intuiam, cel mult, poate. Atunci când diminețile da zor să ajungă în grădină, la școală mai ales, să-și învețe copiii cât de mult se cuvenea a se încredința vieții, sensului ei, să fi-nceput el chiar și cu sfârșitul! Și atunci dam la o parte stratul ultim, acolo unde cel mai probabil sălășluia Frica: lăsam vederii trupul zilei celei noi deșirându-se fantastic în lumină. Pentru că... nu-i așa? -Veniți-veniți, veniți într-o suflare: a înflorit mazărea! -Și cucul își strigă din nou numele! -Turlele se fac și mai albe, din ce în ce mai aproape, înălțându-ne răsuflarea în zona înmiresmată de cer... Pentru că... nu-i așa? Nu trebuie să cauți nimic suspect îndărătul realității, în spatele mâinii ăsteia care tremură, al glasului înecat cu o vocală sau cu o lacrimă. Părea mama a spune, mimând cu abilitate firescul, lipsa de griji, fericirea poate! Și, vie, lăsa apa de la fântână, apa de la ceruri timpul să i-l inunde, silueta aproape fantomatică, ce se pierdea poetic, doar ca să revină în infinite chipuri neștiute, odată cu râsul zglobiu al daliilor-cârciumărese, de după o poartă colorată Nu știam eu de fricile mamei... Din ungherul desăvârșit al Copilăriei, desenam un copac, o prințesă: totul era în regulă, chit că inima îmi fugise de mai multe ori din piept, atunci când ACEL CEVA mă zgâlțâise subit și eu fusesem sigură că m-am trezit la realitate... –...și.... diadema... s-o fac trandafirie sau cu aur s-o dau? – am întrebat-o