parcă

mirosea a porumb copt eram acasă! timpul era al nostru oricând pasărea putea să lase ploile să-i cadă din cioc odată cu firișoarele verzi de viață din care își încropea anotimp de anotimp cuibul această poveste cu pui de om descoperindu-se mereu al mamei oricând aveam să ne amintim cum din pământ moale imaginația de copil știa să încropească ghiulele să zgândăre spiritele adâncului dintr-un ochi de apă frumusețea junglei din spatele grădinii noastre alt chip al iubirii de care dai firesc făcându-i pe plac dumnezeului mic din tine când gladiolele îți murmură pe limbă de flori în inimă de om camuflată: nu te grăbi! nu te grăbi! și atingi marginile clipei acest fluture sidefat te cutremuri și-ți înăbuși îmbrățișarea scorțoasă de vietate mare făcută optezi să iubești estetic de la distanțe simetrice astfel încât orice durere să te doară suportabil până la viitoarea facere mirosea a porumb copt eram acasă timpul părea al nostru și noi martorii a toate: nu avea nimic să ne scape și-atunci moartea?!