Geografie

Niciunde toamna nu se simțise mai bine ca în curtea ta. Asta însemna că trebuia să te urăsc, dimpotrivă să-ți fiu recunoscătoare, pentru că, într-un fel sau altul, adăugaseși încă o treaptă drumului meu spre cunoaștere, spre devenire?! ...aici, unde-și dăduseră mâna anotimpurile căderii tuturor copilăriilor mele, cu ulițele lor bântuite de frunze și câini stingheri, brusc arătându-se de după o poartă. Atunci când totul devine alb-negru și cenușiul cufundă cuvintele, exact în pragul acela al lansării către viață. Și, totuși, lumea asta făcând pact cu sfârșitul, mai resemnată, mai răzbunătoare, își are șarmul ei! De ochii unei fetițe descoperit, ca de la o fereastră. Una ce-și păstrează tefere mușcatele în prizonieratul privirii din afară venite, neiertătoare, ineluctabilă. Când babe lungi ca niște umbre își deșiră tămâia făpturii în trupul îngustându-se al uliței... Și au coșnițe cu de toate: colivă cu zahăr mult și pite muiate în vinul de octombrie încă bolborosindu-și rostul, ieșirea din fărădelege... O migrenă minoră, junghiul intercostal, un fel de ingrediente ce te obligă să accepți altfel-ul... ... ele se pierd în fumul propriului trup, de nu cumva, negre, broboadele vor fi acoperit și ultima dâră de ființă... Dar le văd, le simt mai ales, ca și cum ar călca în vecinătatea imediată a inimii mele, atunci când mama îmi aducea orezul cu lapte, acum când tu îmi arăți – pentru a câta oară – că habar nu ai de ce au fost inventate crizantemele? Toamna cade pe resturi de arțari, pe țoale ca niște petice, bube din care în zadar au încercat firave firicele de verde să se înalțe către. Cormoranii își fâlfâie greu pasărea, păstrându-și zborul poate printr-o iluzie: palma mi se așază cuib: mă întreb: unde au dispărut pescărușii?