Daniel Puia-Dumitrescu

Începe să te aduni de acolo unde timpul a uitat să mai numere ia o fărâmă de soare un strop de cer două lingurițe de rouă proaspătă o bucată hotărâtă de nor un pic de pământ, cât un vârf de

cine nu-i gata îl iau cu lopata urma scapă turma trebuie să pleci la școală trebuie să plec la școală se înghesuie fire de nisip printre dinți nu mai pot mesteca m-am gândit mult la poarta

Te-am gasit nezamislita inca printre culorile curcubeului vantul isi cauta si el pasii prin cotloanele neumblate ale sufletului meu care nu stia inca sa inoate si nici macar nu incercasem

Picaturi din sangele panterei au umezit covorul pestrit al cerului o durea mai tare glontul sau orgoliul ca nu fusese mai rapida decat vanatorul vanat in acea dimineata si simtea apropierea de

Odată, pe-un trotuar, parcate mai în față, un Golf și un Logan schimbau păreri de viață. „ – De când eu m-am născut” vorbea frumos Loganul, „ravagii am făcut, să vezi ce fac la anul! Dar

clipe de grâu cu vântul prin lanul dorurilor noastre de mâine-mpreună și cerul nemișcat așteptând împlinirea treceai auriu potecilor prafului răzvrătit încă o dată pășeau macii în urmă-ți

Frământ litere în cuvinte dis de dimineață noaptea târziu uneori seara mereu le șterg de noroi îmbrățișărilor furișe dănd binețe chipului ce se naște din întuneric îmi iau inima de cârpă și le

pericolul vine de la cutia cea mare agățată de cer cu locuri prea mici pentru oameni pentru animale pentru de aceea se înghesuie nisipul să o acopere se aruncă bărbați a urlet prin ferestrele-i

asculți strigătele copiilor știi că lumea s-a schimbat nimeni nu mai e cum era nimic nu mai seamănă două fete stau la pod le e frig sau poate doar frică din când în când mai oprește-un passat le

Invartindu-ne ametind in noi gasindu-ma rotindu-te arzand inecandu-ma spre noi inrosindu-te alunecand indulcind intinzandu-ne prin noi leganandu-te intinerindu-mi sorbind

Se așternea ușor de-a lungul pagodei leneș și trist că noaptea îl ucide iar un pic roșiatic emotiv se pare nu știa cum să plece fără să deranjeze tinerii veneau special pe acoperișuri spre a-și

Prin trafic mă strecor în drum spre școală Unde copiii se-mbulzesc pe trepte. Se plâng că profesoarele-s nedrepte; Eu mă gândesc că am pe foc o oală. Le cer apoi spre clase să se-ndrepte. La

Cateodata pleaca pamantul cu mine, si ma invarte, si ma invarte, pana ma trezesc de cealalta parte a lui. Mai ciudat a fost prima oara, cand am vazut ca si acolo sunt tot oameni. Traiesc ei pe

se stinge galben în mine singurătatea rotundă destrămată-n spirale rotund rotund flacără sub piele rătăcită-n nemișcare în rafale de vânt luminate ușor vârtejuri

se rostogoleau clipe printre degetele unei morți devreme amintiri ale unei vieți înaintea începuturilor unei lacrimi de noi prea curând stinse-ntre pleoape prinse-n flagrant atunci când se

răsari iar în mine și asta mă sperie mă obișnuisem în întuneric în siguranță bate mai puternic tâmpla dreaptă așteaptă de mult o nouă vară sau măcar soare știe fiecare vertebră nelipsă că numai

rămăseseră cerurile deschise în noaptea în care sufletul – iesle își aștepta cuminte Născutul Iubirii venind a lumină cerească tot noaptea din acea noapte era să ne fie nănașă spre nemurirea