Poezie
Poveste de noi
1 min lectură·
Mediu
rămăseseră cerurile deschise în noaptea
în care sufletul – iesle își aștepta cuminte
Născutul Iubirii venind a lumină cerească
tot noaptea din acea noapte era să ne fie
nănașă spre nemurirea îmbrățișărilor timide
și grele iubirii prea obișnuită de cuvinte
fără de patimă mângâieri și gânduri de clădire
a unei biserici – pântec în care să ne legănăm
nou-născutul visării pe brațele iernii prea-blânda
mi-a rămas privirea ta pe șira spinării
gazdă săruturilor rapide lente rapide lente
străvezie privire de cer cu stele fără-ntuneric
un moș crăciun ne-coborât prin coșuri de piept
cu inimă plină plină de tine nici pic de fum
doar tu dormindă brațelor ce de mult te
doriseră stăpânirii lor spre veșnicie
a căzut cerul ne-a cuprins în pântecul său
de prea mamă grijulie cu toate iubirile noastre
revărsate din prea-iubirea Lui temelie
doar-iubirii noastre spre nemurire
002339
0