Daniel-Dumitru Darie

Și merg pe drumul către vară Cum am tot mers de-atîtea ori Și plînge gîndul către seară Prin fapta primilor fiori. Mai trec prin zilele uitate Cu seara gîndului din vis Și-n toate ce-mi mai

De mă bate vîntul Toamna pe cîmpie, Mă mai poartă gîndul Prin copilărie. Imi adun credința Din imensa noapte Și îmi chem sentința Prin desfrîu de șoapte. Îmi culeg cu ură Fapta-n raza

Un vis frumos s-a spulberat Și începea o nouă eră Abia-i plecat și ai uitat, Ai și ajuns la lizieră. În gîndul tău e faptul firii Și împlinire și complot, Comoară sfîntă a iubirii, Întoarce-te

Dacă-n toate aste toamne Primăvară n-am avut, Spune-mi oare de ce, Doamne, Pe pamînt am fost născut? Plînge viața ne-mpăcată Cu credința de păgîn Dar dorința-i neînfricată Și frumosu-l mai

Pămînt de foc, pămînt de vis, Pămînt - dezastru și abis, Strigau în noapte din decor Piloții ce plecau spre zbor. Pămînr de vis, pămînt de dor, Pămînt – iubirea tuturor Strigau în șoapta unui

Ieri călcînd pe decorul de frunze am văzut o frunză plutind într-o culoare veștedă. Privind spre cer a fost așa, dintr-odată! Abia acum știu a venit, cu ruguri de frunze

Ninge a război de pace Și mă mai îmbie tunul, De vorbesc mă vrea a tace Dar sînt unul și-ncă unul Și n-au relele ce-mi face. Ninge vînt pe frig de toamnă Și mă ninge de cu zori, Mă tot

Ca un mugur de lumină O icoană-a lăcrimat, De sub anii de ruină Vechiul drum s-a adunat. Strălucind în zori de seară Ca mai toate cîte-au fost, Lampa picură în ceară Amintire fără

Te-ai năpustit ca și o fiară Și m-ai robit cu vis cu tot. Cînd mai schimbat din piatră-n ceară Ai și plecat, plecînd, socot. Și ai plecat fără cuvinte, Nici umbra nu ți-o mai zăresc, Și-am

Iubito-mi este tare dor Și vîntul suflă-ngrozitor! Privesc în juru-mi, gol imens Și nu exista nici un sens. Mi-e dor de visurile noastre În negrul zărilor albastre! Și vîntul suflă înghețat

În cîte lumea este împărțită Se pun greșelilor mai mult temei Veghind o dezbinarea-nsuflețită, Cînd spunem lume spunem șefii ei. Dintr-un nimic ne pomenim în crize, Istoria e pusă peste

Mă opresc și stau în faptul serii Și-amintiri, deodată-mi dau năvală, Cînd sărutul meu și-al primăverii Mă trimite către cer cu fală. Veșnic te iubesc, miracol sfînt, Viața mea nimic nu mai

Pe unde plec, din vechiul han Al așteptărilor în van M-abat din drumul meu mereu Și o pornesc, la drum, din greu. Aștept înlăcrimat ca ziua să-mi poarte fala în noroc, Să-mi cînte ceasul pe

Mă apasă peste împlinire Toate armele ce le-am avut Și te mai numesc o amăgire Te numesc iubire și trecut. Mă îngînă să declin trecutul Vorbele la care mă închin, Nu mai știu de-i ăsta

Ninge vesel către steaua Ce mă-mbie trecătoare Iar apoi sclipind vecernic Tainic moare. Plouă trist prin adormire Și din stele mai pier stele Salt credința de iubire Către ele. Teamă

And remember... cartea s-a sfîrșit, Doar trecutul. Bună dimineața, Iar începe-o zi cu-n asfințit Iar mă-nvăluie în neguri ceața... Asta este, peste toate, viața. Iar mă-nvăluie în neguri