Nostalgie de toamnă

Ieri călcînd pe decorul de frunze am văzut o frunză plutind într-o culoare veștedă. Privind spre cer a fost așa, dintr-odată! Abia acum știu a venit, cu ruguri de frunze veștede, toamna. Am simțit în inima însîngerată picurînd pe frunze-mpresurate în rugăciunile către cer ale rădăcinilor din care porniseră. Am prins în mîini o frunză susurînd în adierea lină a vîntului în infinitul dintre pămînt și cer și iar pămînt. Și am privit prin picătura lacrimei cocarda ruginie de verde veșted spintecînd verdele atît de crud din prima viață a ierbii. Luceau în cer ca într-un rug însetat urmele mugurilor ca niște cruci ale primăverii și ale verii de prin filele calendarului. Am simțit acum, abia acum, că venise mai demult toamna. Iar murmurul copacilor grei tremura deasupra mea trecînd prin mine în frunzele pline de trecut. Venise toamna și era tîrziu. Inima plutea pe frunze veștede. Ochii erau două frunze uscate. Era însă toamnă.