Daniel Bratu

par două vieți simple, bătrânii din vale, vin seara s-adape cirezile toate, cu bivolii putrezi, încearcă să scoale din chivote farmec de veri adunate, doi parmeni, cu albul veghindu-le

Loveai stol de zăpezi cu aripile și pe umerii tăi strânși, ca sfere prinse-n cub, în joc pocneau, din bici, muscalii beți, deși atunci eram pe-atât, deasupra, cât ei sub. Îmi adormeau păuni în

După blocuri ard gunoaie, cerul scuipă fulger negru să ne rupă și să taie porți de carne unde șișul e un cui pă limba moale-atunci când lupii să fac oaie. Taci, fărâmă, respirație la mufă o

În echilibru, piramide-s capete de cale-n asfințitul norilor hai-hui ascunși sub voal de lama zilelor, ce te măsoară-n gât de alte corzi, pe unde nu-i șuier cu aripi, stins ochi albit, de

și nu se mai scrie, cu umbre-n ferestre, deschise celule au dungi, peste viață, din rune găsite sub aripi, rupestre corăbii - cuvinte în colțuri ne-agață și nu se mai zbate prin pâine-a

Așteaptă-n pervazuri culorile, care sunt piedici oglinzii cu-azur învățate și, dinspre amieze, furtuni de plecare sparg sticla ferestrei, pe unde ea scoate pretexte cu lavă în carne, ce

Din lună secundele cad sidefate, mai sincere șoapte, cu praf prin dantele îmbracă-argintiu insomniile toate și-n vise-ncetează vânarea de iele. Cuvintele zbat sub cearșafuri de taină, răsuflând a

Plutea zeița cu pielea prea albă pe dunga de varuri, pe rochia din flori și roiul cu iriși adulmecători gâtul ei lung îl strângea, ca o salbă. Dar în urmă-I rămânea numai rouă ca dintr-o altfel de

E intâi iunie, e soare, sunt cu ai mei prieteni, fiecare din ei - sunt Teo, Robert, Toader și Ion, îmi spun sa alergăm spre Stadion. Ne strecurăm cu greu înspre tribună, e-aglomerație, lume nebună se

cu mii de aripi câmpul se răstoarnă din verdele cu abur mai dintâi trecut prin ce știam a fi doar iarnă lăsată ca zălog la căpătâi și ce noroi pe cânt avea-vom încă din fost și-adânc vulcan

Pe lac plouă, cad flori cenușii de cireș - mai trece...Vară?

fulger zvârcolind pe ape pești spre faguri îi aruncă mierea-n solzi vestind la prun că putregaiul de la cap e și-unde umblă umbra ploii gura lor mai paște încă peștii strânși din

Zâmbește, vei fi Cain și Abel, și așa, mai demult programat, cu puțină sfințire-n păcat vei intra-n două rubrici Excel. Zâmbește, din tabele de floare și cireșe cu zmeură-n cozi, printre

mâine… așteptam un semnal itineraric al căilor libere ca o pată de contact elipsoidă ireală a restricțiilor atunci când roțile plecau la seceriș eu strigam n-auzea decât foșnet: sunt aici nu mă

- anti-parodie după \"Noi vrem pământ!\" - de George Coșbuc Eu am gârbaci și-n jurul Meu lovesc într-una capul prost ce se ridică fără rost, atuncea când trec Eu. Sărmane vite, voi avânt să nu