Daniel Bratu

Nu-mi fac. Nici tu, desigur. Facerea de bine spre maximum de înțeles e departe. Rari așa vizionari și pre. Acuzațiile de până acum îmi vizau taman absconsul nemărginit, indefinitul și-atât. Nu-ș de ce, cetind ce scrii parcă-l aud pe Dinescu ori, mai degrabă, pe Pațurcă (Cristi Pațurcă, Dumnezeu să-l odihnească), pre dincolo de aparența dimensiunilor și versurilor. C-așa-i românul. Mai bine Euclid, decât comunistoid...

Se putea, dar nu s-a putut. Trimis pe drumul de costișe la Mizil, rănit în aripă ca Peneș fără de speranță Nevermore. Anticipativ, oarecum, din obișnuință, spre bucuria unora și altora. Întristarea n-a intrat în calcul, mea culpa. Mulțam fain!

E unul din textele trimise la Mizil. Scris rapid, aproape la dicteu automat, pentru încadrarea în termen. Nu știu cât se observă presiunea temporală. Dacă da, mea culpa, slava juriului și organizatorilor. Pentru frumosul, eleganța din comentariu și pentru steluța cea de sus, venite din partea unuia dintre cei mai sensibili poeți pe care îi știu, mulțumesc!

Textul este aproape fără modificări, cum a ieșit din cuibul minții, nu l-am mai ”aranjat” sau finisat ulterior. Sub presiunea timpului, pentru a nu depăși termenul limită de transmitere la Festivalul de la Mizil, în condițiile în care, în aceeași seară, trebuia să completez grupajul poetic cu încă 2 poeme. Am trimis, ca în fiecare an din ultimii 6. Rezultatul, aproximativ la fel. M-am obișnuit. De fapt, rezultatul trimiterii la Mizil a poemelor, pentru mine, a început să fie, din start, ca un soi de ouroborus, însuși ”facerea” și transmiterea poemelor.

De fapt, premiul principal este constituit din frumoasele aprecieri ale celor pe care îi apreciez, la rându-mi. Mulțumesc, Rudy, Ana!

Da, e variantă de interpretare, un unghi de vedere - râsul acela poate fi clinchet al timpului regăsit proustian - de fapt, poezia a pornit invers, imaginând începuturi...

Ba da, e nevoie. De asemenea poezii, cu un pic de tușă întunecată, cu sinceritate și fiecare cuvânt sunând în adânc, cu inima zvâcnind la vedere. L-am citit de mai multe ori și mi-a rămas ca un cântec în gând. Felicitări, inclusiv pentru nepremiu, așa ceva nu se premiază la Mizil.

”Firescul derivă din comparație” - cred că avea dreptate Nichita Stănescu. Firescul nostru, al cumințeniei peste măsură, nu-i unul de urmat, taman el reprezintă neadaptarea la vremi.

înseamnă că suntem chit, monșer - mulțam, la fel!

n-am mai trecut de ceva timp pe-aici și-mi pare rău - citind aprecierile de sub text m-aș fi mândrit o vreme-n sinea mea și aș fi scris, încurajat, mai mult (deși, în general e valabilă expresia ”non multa, sed multum”)
Ottilia, Maria, vă mulțumesc, onorat, asemenea!

Textul așa a venit, singur, spre mine, ca un câine fără stăpân - nici eu n-am încercat să-l dresez - cum a venit, așa l-am scris - cred că de aici prospețimea. Ce-i drept, drumul lui s-a pavat pe un portativ - l-am transformat, de altfel, în cântec (vals) mintenaș și-o să-l și cânt, când va mai ninge, să mă aud de sub troiene. Mulțumesc pentru comentariu și stea, onorat!

da, finalul așa a venit, ca un dicteu picat în parafrază - subliniind melancolia și pierderea, de fapt, dincolo de copilul inconștient, plutitor pe umbre de rai - mulțam!

Mulțumesc și eu! Da, era un om puternic și bun, cu un fantastic dar de povestitor. A murit înainte de vreme. Dumnezeu să-l odihnească!

Semn rar, dar bun - e și varianta cealaltă, parafrazând ”semn bun ai, dar rar îl dai” (dar n-aș avea dreptul, taman eu, carele nu lasă semne deloc, în ciuda încântărilor generate de ceea ce scrii). Ți-aș oferi premiul Motto cel Mare pentru talent, generozitate și bun simț literar, dar ar fi prea puțin.

A fi, a nu fi, treceri ca-n poarta stelară în ființa celuilalt, până la confuzie, dincolo de perplexul hamletian. În rest, un joc de inimă și minte, ca-ntr-un șnur. Mulțam!

Șarpe biblic, mai degrabă, decât demon, foșgăind prin liniște, a ciudă, teamă și suspans - va exista mereu, cât o fi spiritul de proactiv. Și totul pornind de la o imagine, inofensiv pastelată - alei șerpuind imaginar, sub frunzele-ntoarse de vânt.

”halucinant”, ”terifiant” - domnule Petrea, nu știu la ce vă referiți, cred că nu sonetul meu retro/grav v-a generat așa spaimă monstruoasă - să nu răgușiți ori (Doamne ferește!) să nu faceți temperatură peste 37.3!

După cum am mai scris, am început să aștept trecerile tale pe la textele mele, Iulia. Și îți mulțumesc, pentru fiecare din ele. Și tu, și Răzvan Rachieru, fiecare în felul lui (el - doct, filosofic și rece; tu - sensibilă, emoțională, sfătoasă), sunteți printre puținii de aici care mai citesc și textele altora, cu lăsare de semn.
Cu toată dragostea, însă, n-aș aplica nota ta de corecție - răii sunt acei prieteni veniți din laolaltă, rămași în laolaltă (în nici un caz robi - cu trimiterea la corul robilor).
Textul a fost scris la Noaptea cu Bezna, unde se stabilește câte o temă. De această dată, la ediția 34, tema a fost Laolaltă - cele 12 cântece (cântece-călăuză în viață, adică, după cum frumos explica Ovidiu Mihăilescu)
Nu am adăugat legenda, nota de subsol (o adaug acum). Am crezut că se observă fără, dar am crezut prea mult (tânăra generație, în mod special, are alte repere) - în sonet am cuprins titlurile a 12 cântece, care m-au impresionat și de care mă ”agăț” în momentele dificile, îngânându-le, ca pe niște descântece.

Și când te gândești că n-am avut la dispoziție decât ceai de ghimbir. Bun și-așa, mulțam, onorat. Parcă s-au deschis ușile timpului - ”vremi de fapte strălucite...”

Că bine grăit-ai în scris, așa-i. Dar câteodată te apucă dorul de ducă-n pustii...

Vorba lungă, sărăcia scrisului... :) Mai treci, că treci duios!