Poezie
Cronică de toamnă(-n) II
vremea marelui motto
1 min lectură·
Mediu
E toamna-n miez, ne calcă în picioare
cu toți copacii lumii desfrunziți
și-alaiuri dezlânate de cocoare
se duc spre alte plaiuri cu tâmpiți.
Se trag obloane-n toi de veselie,
se sting lumini în ochii de poet,
pe străzi se joacă singur, sine-die,
un soare bleg, c-o rază de șiret.
Se-nchid de-acum chitarele-n mansarde,
terasele se-ncuie până-n beci,
și-n glasul trubadurilor mai arde
doar scâncetul cazaniilor reci.
Se face noaptea-n minți cât caru` mare
și ziua cât o nucă în pereți,
se duc cărări spre noile altare,
cu urne, pentru bieții nătăfleți.
Se înmulțesc tulpinile de boală
cât marii vraci de vraci cu sfat deștept
și-n vremea asta, starea cea normală
e-aceea a durerilor din piept.
Ne ducem pas cu pas, înspre troiene,
îndepărtați de bunul Dumnezeu,
c-a început și El să meargă-alene
și ne respiră-n ceafă tot mai greu.
Ne ducem dracu toți, în disperare
luați mănuși și măști degrabă-n bot
și nu-ntrebați că unde-i ”motto” mare!
N-ați priceput deja că-i peste tot?
022.220
0
EP