Poezie
Intrus de iarnă
1 min lectură·
Mediu
Prin iarnă-s un intrus, ce se lipește
De candele, de lacrimi și-n armură
Își plimbă-un clopot ca pe-o umflătură,
Ce bate-n el și inima-i rănește.
Nici sănii nu mai vin pe-așa arsură,
Pe pârtii doar pustiul rătăcește
Și-n loc de fulgi, în ceafă simt un clește
Ce-mi trage, pentru zâmbet, dinspre gură.
Mă uit în jur și-n lumea asta mare
A mai rămas doar pas de greier mic
Și-n cântece doar jalea de plecare
Spre alte zări pe roțile de dric,
Ce calcă-ncet pe suflet fiecare
Ajuns, din vârf de oameni, un pitic.
Castelul meu de gheață se topește,
Prințesa a fugit pe arătură,
Iar corbul de pe umăr mă înjură
Ori doar în legea lui mă croncănește.
În lumea asta fără de măsură
Mă lepăd de visare creștinește
Și-alerg de-acum spre noaptea care crește
În jurul meu pe crestele de ură.
S-a terminat, e dusă mândra zare,
Pe-o frunză veștejită scriu un pic
Și spre turnir de-ntreceri literare,
Cum face corbul, aripi îmi ridic,
Și-ncerc, din nou, o ultimă-ncercare
Și-atât aud, doar: ”Nevermore…nimic...”
042006
0
Felicitări!