Poezie
Din vremea albului fulger
2 min lectură·
Mediu
Ca un fulger ne mușcă de sânge vremea albelor, tristelor văi.
De simțim lepădarea, de plânge în noi plânsul, se-aud zurgălăi
și-n albastrele porți de lumină, se preface zăpada în munți,
când profeții-s pitici de grădină, printre oameni cu mult mai mărunți,
părăsindu-ne-n umbra de ceară a minunii ce-n taină s-a scurs
pe potecile unde vegheară vânători de fantome un urs
românesc ce în lanțuri mai joacă pe-un cântat cu oftaturi, străin,
de bătut vântul negru în toacă, de plecat când troienele vin.
Și prin nouri din plânset se-aude mielul vânăt în iesle, zălog
în pădurea cu fiarele crude, din al umbrelor umblet olog,
ce-a rămas să ne bântuie-n oase, ca-n fereastră un craniu uscat
legănat de coșmarele scoase de prin mintea din urmă-n căscat,
că-i târziul de somn ori de moarte, de ajuns cât mai este Pământ,
de lăsat de pe-acum să ne poarte drept cernutul lui ultim veșmânt,
ce-l înghite și pierde din sine, coborând în adâncul de jar,
până-n iadul ce-n tulbure vine să ne-amestece viețile. Dar
când profeții-s pitici de grădină, printre oameni cu mult mai mărunți
și-n albastrele porți de lumină, se preface zăpada în munți,
de simțim lepădarea, de plânge în noi plânsul, se-aud zurgălăi.
Ca un fulger ne mușcă de sânge vremea albelor, tristelor văi.
031277
0
M.M.I
Rudy