mâinile izvoarelor de veghe

Frumoasă imagine a părinților văzuți împreună, nedespărțiți în trudă și-n rugă e aici.
Eu înțeleg aici ușor altfel titlul. Poate în mintea mea se fac conexiuni ciudate, mai ales cînd e vorba de ceva așa drag și așa sensibil precum mîinile care veghează izvorul - care doar eu pot fi. Toată topirea lor în lumină, farmecele scoase din chivotă, albul din parmeni, spirala ce doar în jos îi mai poate trage...toate astea pe buza fîntînii. Conștienți de curgerea lăsată în urmă se lasă tot împreună stinși în lumină.

Un sonet care pe mine m-a impresionat.

Elia, multumesc,
ai inteles tot foarte bine, nu altfel, starea si imaginile pe care le-am vrut transmise in ce ai scris tu se regasesc, intr-un buchet armonios de sensibilitate si finete

initial am vrut sa asez textul la \"personale\", am socotit apoi ca trairea de aici nu e singulara, comentariul tau mi-a confirmat justetea alegerii,
inca o data multumesc

O poemă simplă, bine făcută, limpede și sugestivă, fără stridențe căutate, chiar dacă răsare ici-colo câte o expresie puțin mai pretențiosă, cu vagi tente de expresie modernistă. Hiba, după părerea mea, se află în versurile 2 și 3, strofa 2, anume:
\"se luptă cu spira ce-n jos îi adună
și lumpenul tainic, de glod, e risipa\", unde versul de sus e obscur, iar cel de mai jos, chiar dacă ispititor sub raport expresiv, se vede că e lipit acolo din necesități prozodice, fără a avea cine știe ce contribuție la economia ansamblului. Epatează, dar nu convinge. Ca o concluzie: o lectură fluentă și convingătoare. O poezie care mai și comunică ceva, și la un mod destul de pertinent ca artă poetică.

Imi place felul cum alergi asa prin diferite stiluri, cum incerci tot timpul chestii noi. Textele tale nu seamana intre ele, parca ar fi scrise de oameni diferiti.
Fiindca sunt ceva mai mica decat tine (ceva mai mult :)), pentru mine iamginea parintilor nu mai este aceeasi. Dar ceea ce ai prins in versurile tale merita conservat pentru ca face parte din noi, desi incepem sa cam uitam de unde ne tragem... si suntem abia a doua generatie de incaltati...Poezia curge, versurile vin firesc unul dupa altul, tonul tau este cald, m-a facut sa ii iubesc si eu pe `batranii` din vale.
Ioana

parintii tai, acelasi fel de alb imprastiind lumina peste florile de nu ma uita risipite pe langa fantana, veri adunate in muguri si taine puse la pastrat in odaia ta a copilariei..

sonetul mainilor izvoarelor de veghe, poem ce trebuie citit pios, in soapta..

Linea

Ioan, multumesc, sonetul a fost scris rapid, in cateva minute, el a „curs”, izvor dintr-o stare, fara „cautari”, fara „pretentii”, asa cum socot ca se si cuvenea,
„spira” este portiune de arc temporal, strangerea, comprimarea odata cu varsta, oasele umane ca o spira, in incovoiere,
„și lumpenul tainic, de glod, e risipa” – aceeasi presiune, materializata, glodul de „lumpen”-„haimana” al vremurilor anuland sfintenia gesturilor simple („lăsându-i în urmă, din crucea lor bună,”), imaginea e in cadru, nu din necesitati prozodice, in consecinta,
sclipire de ochi avizat, comentariul tau, inca o data multumesc, onorat

Ioana, multumesc,chiar daca stilurile se schimba, exista un fond comun, usor detectabil, chiar si la distanta de varste ale receptarii,
ma bucura prezenta ta aici, e semn ca taramul de basm al iubirii celor care dau si intretin viata nu e pustiit inca de veacurile noi ale desprinderilor grabite,

Dana, multumesc, cuvintele tale sunt suprapunere fireasca de unde si petale, soapte ale intelesului deplin, trait intr-o veghe de izvoare, pe rand cuibul mainilor suflet in paza luminilor, lumanari palpaind