Daniel Aurelian Rădulescu

Și soarele, din pielea-i, își face mângâieri, Iar luna-i strălucește în părul în șuvițe Și stele-i licăresc din ochii calzi, de veri Întinse pe nisip, în val de romanițe. Pământu-i tremur fin,

E adevăr că suflet este și pleacă doar când viața trece După ce-a stat în hibernare, ieșind arar din al său fald? Și de la ce se-ntâmplă tot și-n urmă lasă corpul rece? Atunci, de ce o fi la toți;

Am, se pare, certitudinea, ce de mult mă încerca, a priorității existenței lumii, căci -cum de obicei am totul învățat de la sinceritatea animalelor- când e vorba de rut, se uită de orice; de

Mă cheamă ”neștiut”, n-am stea, n-am nume Pe cerul înstelat, în abisul mării-n spume. Nu strigă nimeni să-i răspund, nicicine Și de-ar țipa e-n van, nimeni nu vine. Alunec peste clipele

Simbol, este omagiul de laic, rugăciune Nespusă tare, în gând o suavă recitare D-esențe, scoase din deliricul tăciune; Elixir de-ars mocnit, inhalat răsuflare. Iar ecou e, sau nu, căci osul

Regurgitus sunt astăzi, jălbar cu multe ținte, ”On target” denumite, în snob de nou model, De așcoliți ce adună diplome-n crez, ce minte; E-o clonă din furat și bou e-ou... din vițel! Și-i

Semnal de dăruire din cap de teritoriu De la sfârșit de corp în irecuperabil, Ce-și vrea, măcar în parte, reînviat, capabil Să fie iar o șansă de-o viață-n probatoriu. Și spirite au născut să

... mai pun de-acum încă vreo douăzeci și cinci de ani, adăugați la mult, de când mă știu pe mine și-un leat complet, de peste șase miliarde, o să dispară, poate mai mulți; și ceva tinerei

M-am întâlnit astăzi c-o sfântă ce tot sfințește daravele De sfinți bărbați, ce întâlnește și îi deschide la curele. Este profund ultragiată că are-n curte o cățea -Ce nu-i a ei, e pripășită- fără

Cât fals este-n enunțul ”de cuvânt”, Cu aluzie la cel ce îl respectă; Cum leac la rana ce-i infectă Și leacu-i doar o vorbă, legământ! Căci nu cuvânt, golit de sensuri, e zălog, Doar fapta

E unu-unu, unul ce l-ai știi și tu; neisprăvit, fără pereche, nevrutul nimănui, de-al dracului ce e! Cu siguranță, nu e omul potrivit... Să-și pună pofta-n cui!. Doi-doi, sunt siguri cuplul

E plin pământul de legende vii, cu eroi ce basme fac, în amor, lor, copii și se perindă-n labirinte întretăinde, se atingând, sau se-alergând de-a prinde... se duc mânați de vântul existenței pe

Când Soarele se culcă-n Lună, Argint fecioarei dă în dar; Sărut cu aur cere mână Să-i pună inel, pe cleștar. Dar mândra, suava și fragila Își ascunde fața-n voal sfioasă Și alungă pe flăcău,

Refuz de amintire, de tristă consonanță, Cutremurând profund organe-n rezonanță, Cu prăbușiri în spargeri de roci zidite stâncă Până mai ieri... ce-un straniu refuz, la tot, cuvântă. Se

S-a răspândit soarele-n geamuri din ferestre pătate-n bej-gălbui, infipte-n întuneric ce învăluie culoarul întins printre căpestre simțite-n tropot orb, de-auz, în teamăt sferic. E-un cor de

... cu mâinile întinse ex-terrice mesaje, pe planeta ninsă, mi-aștept mariaje. ... îs cu ochii spre cer poate am zbor, exil, veșnicul ce-l sper... efemer, e-ostil! .... alerg mult sub

Eterul morților din seve, Oprite-n ultimul depou, Se emanând nopțile, aieve, Prin fantomaticul cavou. Alei de pași pierduți sub cruci De-o lume-n vârste înghețate, Se perindând în vis,

Un standard, de cotație în baremuri stricte, Probat numeric în reguli acceptate De-o masă-țintă, evitând delicte De impostură, fals, duplicitate. În plus, e merit ipotetic, sau palpabil; În

și asta e poezie?? Epustuflant, impudic transcedental target, Intempestiv elansat în paraelucubrații Inoperante-n uz aquis, logopedit brevet Mercatuind ”off mind” pontic,

... stau ciorile chiar lângă cheia sol, pe firele solfegiului, în note muzicale de înaltă tensiune, croncăne în canicula ce încovoaie sârmele mortale și schimbă loc, pe aceeași temă, în rapul

Stau aninat ca fructul, sus pe ramuri, Mai copt pe zi ce trece, aștept să cad Bun de consum, pe o potecă, în plin vad... Îmbujorat de atâta pârg să-nroșesc flamuri. Mă însămânțez tot neam de

Colind, colind două mii treisprezece, pentru o ultimă dată, oară, ca pasăre ce-și uită puii, până ieri puf, spre o Africă ce-o zboară la șarpe, doar ce-i dezbrăcat de piele, o așteptând pană

E lumea prea parșivă, domnule, să știi Și cuvânt e făcut s-ascundă gândul; Că spusa de n-ar fi și s-ar citi profundul, Fațada ar fi de sticlă; nu s-ar mai perverti! Chiar singur de-ți vorbești,

În diminețile de vară Se îngână zi cu noapte în triluri Și parcă inima-i ușoară, Cu gând de evadat, exiluri. În vara miezului de zi, În zumzetul, concert de gâze, Ai dor de-amici; cu ei să