Rut

Am, se pare, certitudinea, ce de mult mă încerca, a priorității existenței lumii,

căci -cum de obicei am totul învățat de la sinceritatea animalelor-

când e vorba de rut, se uită de orice; de conținutul oalelor,

de gerul uscat, de mângâieri... rămâne sălbaticul, unicul, strigătul lunii!

De unde teama nesfârșită că mi-am pierdut singurul prieten,

pe dulăul Bobiță, plecat fără să dea știre, căutând ceva gemene;

m-a lăsat, cu bolul plin l-așteptând și e frigul de crapă o cremene...

n-am știut că tot ce-i ofer, chiar și sufletul pus, este atâta de ieften?!

Epopeea ingratului crește și-o verific din nou, c-un iz dezolant,

cu pisicuța Neri, crescută de pui, ce-i la nesfârșit în lung scheunat;

de nimic n-o doare, de bobițe-n tavă, nici de mângâieri, culcatu-n halat...

pleacă nopți și zile, forfotând într-una cu motiv precis... ”sexu-i important!”

Totu-mi dă o senzație stranie, de parcă m-amestec d-etern,

nimic nu ajută -consolare n-am și de știu că-s unic și-mi vreau nemurire-

ordine-mi repun la lucruri, ce sunt însumi o parte, eu, așa-zisa fire

și înec de necazul, blestemat ce-l am; de-a fi neînsemnatul printre alții... un patern!?!

... Chiar și viața, lumea, toate-s rut produs... reprodus infern!

15.02.2012