Daniel Aurelian Rădulescu

Când nu te mai aud, n-aud nimic de tine, Ecoul de pas fin, ”Alooo... Ça va?” chaque jour Și, n-am speranța trează că vei mai face un tur Să te revăd, nu mai... Nu mai există bine. Când știu

"Hristos a înviat!", să nu fie o rutină Cum "Ce faci?", "Bună ziua?, "Bine!", ori "Te salut!"... E timp să stai pe gând, să-l pui într-un trecut, Să devii un apostol, din alt tărâm... O să

Din tot ce am umanitate Mă vărs ca sfânt, ce iarăși naște Să fie doar de bun, dreptate, În fiecare zi... Un Paște. Din tot ce am dar, hărăzit Mă dăruiesc cu ce-aș cunoaște, Să pot vă fi ceva

A fost, odată ca-n povești, ce-acuma-s basm ”murdar-curat” În țara ce dintre iluștrii ajunsă-i rău dintr-un Regat, O schimonositeală... strâmbă, un pleonasm de hidos rău Dintr-un tărâm de

Mă jur să vă blestem, pungași, Mă jur pe tată, mamă, Să vă despoi de piele... Lași, Să-mi cereți de pomană! Mă jur să vă blestem copii, Să n-aveți noi urmași... Să-i aveți morților de

Avem toți proprii Dumnezei, Așa cum Dumnezeu ne are, Dar parcă un rus, român, e-n stare Să fi fost unic...Gheorghe Andrei! N-a fost timp 'ndeajuns, lachei -De ștoarfe, false din popor- Să-și

Când Martie se face opt, e timp de gând spre eternitate Din spira-n infinit întinsă din ochi de verticalitate Ca o cătușă strânsă sexe într'un colaj de îngemănare La fel de rond, brățări de

de goeteri Mi-am pierdut viața în zadar, N-am știut ce e adevăr! Nu am știut ce-nseamnă har... N-am crezut dreptul să omor! Mi-am pierdut mințile prin școli, N-am învățat furturi,

Minciuna se strigă pe stradă, năucă în succes de dreptate, Nu-i nevoie s-aducă argument, e ajunsă acum sanctitate Și zboară împuțind ce-s valori, din gură în guri se tot spurcă Precum e bacilul

Toți Vizii de cultură, avizii de hoții Din Videle de minte s-au pus a ne minți Că ne dau bunăstare, măresc nivel de trai... Și, își fac legi să scape de pușcării... Nu-i bai Când fac benzina

Ți-ai uitat pe spătar, in, cămașa-n carouri Și din izul de pori, răspândit în tricouri. Mi-ai spus că te întorci clar de lună, de-i plină... Înspumându-mi iubirea, val... din marea ta

Alo, alo, ”La mulți ani” John, Pierdut prin țara lui Ion, Din fratele ”soit dit et Jean”, Recunoscut ”Ich been Jo, Jan”. Ai aer jun, de la Giovanni, Ori slav Ivan, italul Vani, Ori

”ca și” de Daniel Aurelian Radulescu Pentru asidui...iști tic-arii, Ce-n snobism golaș de sens, Fumurându-și limbii carii, Fac din dialog non-sens Tot adăugând ce nu-i În limbarița lor

Să vă gândiți, suflet curat, La cei ce au pierit în an, Ce nou venit n-au apucat Și-au vrut... Ajunși etern alean! Să vă iubiți mai mult, imens, Să uitați că există ură... Doar un amor să

Linie o să tragem iară Din mai tânăr... în trecut, Parcă viața-i mai ușoară Cu-an pierdut dintr-un avut Și tot credem înnoire Când în fond ne perimăm Și orice brad e-o răstignire De-un

Se zbate anul, în etate, Mâna s-o dea la nou născut, Cu tot ce-a adunat bucate, Cu tot ce bine a vrut făcut Și umple brazi de stele reci Prin care cu strămoși ne-atinge De demult, sau curând...

Când ai plecat, ai uitat izul de înapoi, Atinsul pielii, toată buze înroșite De atâta sânge, lavă caldă de amândoi Și atâta dor strigat în șoapte înăbușite. Te-ai prelins toată, din torente un

Mi l-am dat scut de mine și, din toți de-ai mei Făcut din multe bucățele zise o ”autoritate” Să-mi țină corpul drept, ascuns de rău și vanitate, Să n-o am goală, un coif de minte leagăn să îl am,

Sunt seva din vaza ce-n floare mă îmbeți Și dragul intens cu-apă proaspătă ’ndoi Să țină nestins ce se arde în noi doi Știut în ascuns, negăsit de profeți. Îți pătrund capilare prin tija

E peste durere regretul tacit Când nu mai poți plânge din corpul secat Și mâine dispare din timpul mâncat, Pierit de la masa cu blatul zdrobit... Că nu mai dă locul la coate să pui, Nici gândul

Ce sunt în fond; cel ce gândește Și, când gând nu-i, suflet e doar Ce plânge, râde, timp oprește Balanța... în veșnic balansoar?! Sau sunt un corp ce tot hrănesc Din mult efort, cât am

E întruchiparea, sigur în completă defazare, Că nu-i egal realul cu gândul, vis de-a fi Și, vrut e îndepărtat de avere, de ”se are”... De unde-s și victime, ce nu știu... a se ști! ”Să fii” e

N-am înțeles și n-o să înțeleg, se pare, De ce e dragostea atât de multă la început? De ce doar tinereții pare ar fi avut Și apoi de ce, din ce în ce, mai mult e-o încercare? Pentru ce e

Aș vrea să fiu pământului, de uscat, o oază Să poposească timp, din mine să se adape Și să rămân miraj, îi păcălind etate… La lumi reînnoite, o nesfârșită frază. Ce mult aș vrea la fluvii să