Daniel Aurelian Rădulescu

De ce-ai înlănțuit tot, zile Pe întreg Pământ, luându-i odihnă Pierdut să te privească în tihnă La nesfârșit, Evă, Dalile... De ce te îmbraci mereu în floare Făcând Pământ șip de

N-am timp să mă odihnesc, nici fizic, nici spiritul nu-l am o lene, Că tot mă mut cu mine, bun, cu bunuri tot schimbând dughene, Ce alții țin pretins avut uzând un spațiu, tot acela, Cu gândul că

Când tot citesc din ce-a fost scris, demult, în timp imemorabil, Mă uit în jur mai stânjenit la rama ce-oglindesc, culpabil Că nu-s nici scrib măcar s-aștern file la fel, spirit de antic, De

... și, Dumnezeu ne-a pus alături sex lângă deject, de înțeles să dea că nu-i extaz, fără puțin infect, că mizerabil poate fi atât de aproape de sublim și că orice e un amestec, oricât pretindem

Mi-am pus de azi un prag la cât, la cât să fur… Ceva la 10 milioane, d-”euroi” ”bien sur”, Că așa se poartă acuma, tare de cap, dur Și-n judecată, n-ajung… Țara are ”une Cour”! Am lăsat pragul

Stau singur roșu mac în mijlocul de lan, ocean de grâu Cu spice în țepi se unduind în valuri galbene de-o mare Și, nu mă satur să mă întreb de-oi fi cules cu mâna floare, Sau voi cădea răpus de

Te caut la rubrici de ființe dorite, Că poate apari cu tiparul de-un ziar Ce-aude că ești din minuni necitite Mesaj... pe oceane, un strop de cleștar. Te caut febril printre mii de

Mi-e spiritul întins pe sol ca o pâlnie de volbură, Imaculat, împânzit strâns s-acopăr vidul-scorbură, Să mă împlânt adânc cum pir, să nu fiu scos ușor... O buruiană, poate zisă, dar nu fac niciun

Nu cred, n-am cum să am credință, Când nu de crez destin depinde Nici pentru mâine s-ai merinde… Nici făcut bine-i elocință. N-am cum să cred nicicum minuni Că sunt doar spuse, prefăcute Din

E cald, e atât de cald -colant de după multă ploaie, De-un diamant cât perla- arzând în baie de azot, Lăsându-și topituri de raze în șarjă peste pomii-n floare, Fierbând până și poamele… într-un

În lupta de guerilă dispar azi conifere, Stejari și fagi tăiați pentru calorifere Tăcuți, mărunți furnir, întunecat mahon, Fără vreo rânduială sacrificați pe bon. Nici decimare nu-i, e sângerare

Îmi cânt decăderea din hit, în romanță, Ca anii ce nu se sfârșesc, nu se știu; Se adună și apasă, din trup fac o zdreanță... Ce-o zi va rămâne din timpul pustiu. E ca lumânarea ce tot se

Din timp, ce l-am prins în coperți, Pe raft de-o minte, în librărie, Te caut când spuneam, ”mă ierți”, Să te citesc iar, reverie… … Din suflet, suflu praf depus Să-l șterg cu palma, o

Se vede în zare clăbuc alb, se învolburând ca neaua-n avalanșă Ce crește, se avântând împins de-o mare în plumb topit, paloare vineție Și din inertul de copaci, parcă așteptând în liniște un

E-un scrâșnet din hala cât blocul de înaltă, Cu ziduri din sticlă în culori murdărite, Uitate să zacă de timp, lăsat baltă... Ce-oadată zvâcnea, de la brațe înnegrite. Un pod-macara, ca un boa

Picură iar, cu bile ce se sparg peste necazuri noi, Ca-ntr-un masaj benefic să adoarmă gânduri, De la eșecuri, amânări, când nu mai merg zilele ploi... Ce n-au mers niciodată de altfel, în atâtea,

Retrăim, din nou, pilda de două milenii S-aflăm poate odată ce înseamnă pedeapsă, Căci tot în greșeală purcedem cu ura Să tot dușmănim… Dumnezeu ne e vedenii, Că doar îl invocăm! Cum fitilul de

De ce nu pot fărâme, precum picuri, să stau în zbor, Colorat gri-deschis, sau sumbru, vânăt nor, S-alerg pe ceruri, să-mi debarasez din greutăți Ce împovărează sufletul, mereu... știut din alte

”Am tot crezut în întâi, naiv prin spuse că-s întâi... din an și, anul în trei luni, parșiv m-a făcut tată... așa, taman de unu' a patra!... Îs barosan!!!” O fi?!? De pe-alt...

E tot mai des, din ce-a fost rar… Să vezi tâmpiți la cârma țării, Cătușele își punând brățării, Bulău-i făcând… ”Cărturar”! Se bat s-adune ani mai mulți În pușcării, să-și facă nume, Urlând

Când nu o să mă mai iubești, Mă voi fi răstignit ’n altar, Că brațele-mi vor fi-n zadar Și ochi sub spini, de mă privești. Când îmi vei părăsi amor, Voi fi găsit ’n deșert

De ce-ai înlănțuit, tot zile, Pe întreg Pământ, luându-i odihnă, Pierdut să te privească în tihnă La nesfârșit, Evă, Dalile... De ce te îmbraci mereu în floare, Făcând Pământ șip de

Natura e-n veșnică grabă să nască, din boabe, din ou, din pântece, pui în cuiburi prematur clădite, cu râvnă, cu fiece an ce ițește sub nea, de parcă-i blestem, prevestind de pieire, ce lasă loc