Daniel Aurelian Rădulescu

Tu, Dorele, Toader zis, Cine dracu’ ți-a permis Din popor, ca ne ales Să-ți bați joc atât de des De ce-am câștigat prin noi; Infractori, hoții, gunoi Să înfunde pușcării… Și, din Iași, pe cap

E ziua când exultă amor Răsfrânt în raze noi de soare De-un ghiocel, sărut în floare La piept de inimi… Mărțișor! E întâi, din nou nebunul dor Când lumea iar perechi se împarte Să-și jure că

Iubesc și vânătul din nori Și plopii înverziți, înalți, ce-nțeapă cer Și hala părăsită, de uzină, cuib de ciori Și, steagul care fâlfâie pe acoperiș stingher. Iubesc dealul cu părul des de

Trădarea în persoană cu gând în necroză, Minciuna bisată să împlânte psihoză, Hoția ascunsă sub fața de înger… Călău serial de-un sublim, pus în sânger. Demon de putere exersată-n excese Din

Atât extaz pe-asfalt și-n noapte, Ascuns sub umbra de-o pancartă, Cu strigăt doar în cor, în șoapte… Așa, printre mulțimi se poartă! Online pe facebook, like divers Cel mai ades sub

Era, până ieri, traseul la muncă, Ieșirea de mână în decor, libertate, Dar și furnizorul de comă adâncă Sub scrâșnet de frâne… O moarte, pe roate! A fost siluire cu steag, defilare, Ocheadă în

Mă tem că nici popor n-ajunge Să învingă șleahta de tâlhari Precum haiducii, pe cai mari… Și care pot pe neam înfrânge! Mă tem c-am pe-undeva, înăuntru -În ce-i istoria trecută- O rădăcină

Mă nasc azi iar, în gând cu mamă și sunt bărbat din tată... în fiu. Doar poza de azi mă mai reclamă că ziua a fost... așa târziu. Plângeam că părăsisem mamă și-o plâng azi... că m-a

Sunt ca un scelerat, de mi-atacați popor, țară Și încep să vă blestem să pieriți în infern! Apoi mă îndârjesc, devin abil, mai ferm Și, voi sfârși sfârșindu-vă… Că mor numai ca fiară! Sunt

Am neam ciudat, popor viclean, nu e din zona temperată, E mai curând de om un regn, de fiară, ființă blestemată, Că își scoate nici când nu te-aștepți varani, pume, șacali, hiene, Veninoși șerpi,

◦c. Nu este permisă utilizarea majusculelor pentru cuvinte sau propoziții întregi. Nu vor fi aprobate textele care nu au titlul înscris în câmpul special destinat acestuia. De încriminări n-ar

Cum s-o plăti, cum oare, necesitatea, stare de-a fi cinstiți normali, când alții-s criminali și mame, tați, copii stau nopți pe străzi, veghii la bunul plac de-un monstru incult, cu-averea-i

La patru ace, încostumați Cu zâmbetul în zeflemea, La muncă marți ori miercurea, Neam de cățea, de jagardea… În lanț să fiți legiferați! Scrobiți și-n gât încravatați, Țanțoși, trecând cu

Azi țara mea a pierdut popor, de azi noapte condamnat la moarte de-o haită de tâlhari aparte... ce vor ca tot să fie al lor!? Și haita toată îs infractori ce prin minciuni i-a tot

E într-adevăr ea, lumea, astăzi ipocrită, Sau doar poporul meu, ce nu-l mai recunosc, Că-și lasă peste tot parfum de sconcs drept mosc Și amar-migdal îl împrăștie cian… arde iperită?! O fi fost

Aștept, cu ochi tânjind, să ieși din nou la poartă, Că-s angajat timp plin la aceeași așteptare De zi cu zi, platonic în caldă înfrigurare... Tot mă-ntrebând cum altul ți l-ai ales de

E ca un contrazis legatu-n mariaj Între nestinsul gust de libertate Și același pat, ofrandă de carnaj... De mână și, cu mâinile la spate. E dor nesățios de-a mai cunoaște Mereu ce-i nou și

E tot pregătit, România-i ticsită Și așteaptă spectacol cu cioara vopsită În multe culori, imitând papagali De zise-n șablon... Mincinoșii șacali! În cârduri de ciori îs afișe pe gard, Cu

Tinerețea, sunt sigur se cumpără, dusă Se ascunde cu ani, se rupe din altul, Se uită, se încurcă în puzzle repusă, Se toarnă cum drum, reînnoind doar asfaltul. Se minte oglindă că ridu-i un

Lăsați-mă să strig, să răbufnesc și să mă audă toți Cei ce i-am cunoscut, le-am atins păr, m-am sprijinit pe umăr, Căci nu-i găsesc, nu știu de sunt plecați... a, nu, nu-s morți Să rămân un nebun

Apare iar pasul în leagăn mlădiu Din blond filiform, în exod trecător, Cu aerul proaspăt și zâmbetul viu Ascuns sub obrazul lucind doritor. E parcă parfumul din mii de femei Topite în suavul

Nu știam, cum cu fuioru’ toată țara-i și acum ascultând ”Ooo, neam, poporu’… străzi multe ne pierd pe drum, bani mulți îs necaz duium... nu cu preș, ci cu covoru’ vă veți duce cu toți

E gândul, câteodată dus, un arhipelag de plauri plutitori Și, te strecori în caiac strâmt, îți părăsind banchiză Golit și de veștmintele udate-n lacrimi… doar valiză, Plină ochi cu idei, păzite