Daniel Aurelian Rădulescu

Este cumva un mal, un stăvilar iubirii, Făcut din zile strânse, acumulate dig, Sau e oricând scânteie, să dezmorțească frig... Inimă, fără piept, bătând porți resimțirii?! Rămâne tot copil în

E timpul, văduvit de-ai mei, în ambuscadă, Pândit pe unde trece, poate-i fur trecuturi, Că știu c-are traseu în pasul de paradă Fără a se teme a pierde… el, are doar avuturi. Se întinde în

La facultatea în Stat, a minților pierdute, Nu poți intra, sunt foarte mulți pe-un loc, Nefiind vreun studiu necesar, e ad-hoc... Cel mai pierdut, e pus pe neînvățat… pe rupte. Și dă-i și

Cât încă îți mai iei din timp să privești mersul de furnică, să te gândești că are gând, c-o vezi cum cercetează glod, cum din atingeri schimbă mers, nu pare c-ar avea vreo frică să te atingă, un

Ne forțăm minți de morți s-avem o detașare, Să nu ne năpădească zeci, mii de amintiri, Când nod se pune în gât și-ochi plini de licăriri Ne scutură din suflet, pierdut pe-un timp cărare. E-un

E contratimp între a vrea și-a putea, a face, Ce lasă gust amar de-a pierde, de-a n-avea, Când la îndemână stă noroc, dar pasă rea Transformă o reușită în ghinion rapace. E contratimp în sunet,

Săpăm pentru antichități, deci și Pământ își crește masă, Că tot depune peste ce i-a fost demult, odată, coajă Și tot mă întreb, ce e în loc de iarba ce se taie-n coasă… Deci ce la fund se pune-n

Ciudat cum bila se rostogolește și la început formă-și adună, apoi, de la un împlinit, rămâne parcă neschimbată, nu se tocește din frecare, poate din lustru e mai mată, din vie, albă își ia

Oricât de mult s-ar fi epuizat păreri pe temă, Mi-e gând, la fel de cald, la pielea ce-mi dogoare, Mă îmbăind pe-un scaun undeva, sclipind de-un soare Doar cât o bilă de popice… un diamant topit

Mă uit la niște pui din coșul de nuiele Și-i văd plăpânzi, nevinovați, pe toți cei patru; Mici, blană diferită, încă orbi cu roză piele, Toți puf, motani ce dorm îngrămădiți un’ peste altu’. O

Cât evident e că Pământul e atât de mare și, de mic, Când întâlnești sau vezi imagini cu chipuri asemănătoare Atât de mult, indiferent de locul unde stau… culoare Și, trup și gesturi sunt asemeni,

Urăsc popor fudul că-i prost, mândru netot și-mi ține țara în gropi și glod de-atâta lene, iar prizonier mă zbat să-mi pierd spurcate gene, căci mi-a luat drept și la ce-aveam și drept la

Îmi mut carabalâcul des, nu țin la loc, nu-s un statornic, Nu cred în lucru, în imobilitate, C-ar fi păcat să nu cunosc dreptate… Ce-i rară, atât de rară și-o ador… atât de dornic. Îmi plimb

Minunea există, e încă în femeie, Ce calea o știe mereu, e-o alee Ce duce parcurs negreșit la liman… Ce-nvață iubirea și-o dă fără ban. E încă natura sublim dezgolită, Când mamă, bunică,

În ochi se citește un licăr cristal Și, adânc parcă absoarbe mărita pupilă, Cum drog de atropină se scurge-n aval Spre inima-n spasm, când o vezi chip, copilă. În marmura de ochi în halou de

De unde mit că regele n-ar fi democrație Și, tot proliferăm un pseudocomunism, Purtând, făr’ de virtuți, pe brațe un populism, Sub fals motiv de alegeri… În a proștilor beție! Alegerea, în

Din parcul de distracții, cu bâlciul colorat, Se îngrămădesc la jocuri, fără de vârstă anume, Bărbați, copii, femei, o așa pestriță lume, Ce se amețește în lanțuri, în bărci… vâslind uscat. Se

E-o dimineață iar plină de searbăd, de singurătate, Când din înăuntru’ nu-i niciun jalon, nicio chemare, Căci din ce-a fost, ce-au fost, e aproape fiecare Un răzleț, poate la rându-i, în timp…

Mă doare suflet de candriu Când vine desculț papugiu Pe la oraș, fără de școală Să-mi țină lecții de morală El, nespălatul nici pe minte Ce mă ia tot de gol, mă minte Cu-ai lui nătângi, tot

Aveam doar consonanța din copil, de aproape De loc natal, de câmpinean ce și-a iubit bunică, Ce mi-a descris un loc, de la Doftana în jos, de ape... Când era totul mare și nu mă-ncumetam să plec

Dacă mă port, de când mă știu, fără a mă fi pierdut, De ce nu văd, de unul singur, că nu mai sunt ce-am fost Clipă de clipă, nu-n final, un de nerecunoscut, Când alții spun ”a, tu erai?...”... O

Dragostea de pământ de țară rămâne o pururea ascunsă, Nesimptomatică, cum codul de-un virus înglobat în genă, Un saprofit ce-ți ține hang cât simbioza-i nepătrunsă Și-un neștiut, ori cunoscut,

Din naștere toți suntem o parte din trecut, Cu viitor cu tot ce alții îl tot amână Într-un mesaj nescris, predat din mână în mână... Parcă așa mă simt mai scump, propriu-mi avut. M-am pus pe

Într-o țară, a mea, unde-i cinstit delapidare, Unde omor, viol, hoțiile îs onoare… Printr-un oraș, într-o curte anostă, oarecare, În ghiveci de lut, prăvălit cald lângă o floare, Un ursuleț,