Daniel Aurelian Rădulescu

Sunt obosit peste măsură de atâta vâlvă nestârnită, că doar eram pierdut puțin, n-aveam –la vârsta neîmplinită nici de un an- n-aveam idee, că vizită nu pot să fac să văd și eu umani umblând și să

Îmi caut pereche pe drumuri parcurse, pe străzi, pe alei, pe înguste poteci, S-adulmec o urmă de pași ce-am pășit și nu regăsesc decât pietrele reci, Ce nu scot o vorbă, nu-s poze de-albume și

Nu știu planeta de e verde, cafeniu-galben, ori albastră, Cu alb, de unde și-a înmuiat culori și cine a stat șevalet, Cum de pictează mii și mii și, pentru ce e ca o glastră… Să încânte ce, pe

E ca-n orice, cu rezultat Depinzând polul ce-l privești... Deci pozitiv, să știi ce ești Ori, negativ… la exaltat. În fond e numai o idee Ce ți-o faci singur, nedidact; Din mizerabil…

Firu’ își trage din fusu’ existenței de sine, De-a fi… cum șurubu’ în filet de mișcare. Erg e lumii în secunda din unu, se pare... Deci cu totu’ e-un dans, din balans tot

Aș vrea să pot s-aleg din nori picuri, să-i sortez picături, Să le urmez ’napoi traseu, să știu de-au fost sărut de guri, Ori lacrimă de neputință, că lumea nu e după voie, Sau un extaz de

Planez întinderi în montgolfier cu haloul din pupilă în timp trecut pe iazul Morii, a lui Mitu, în luncă pe-un cristal, Doftana ce curge rece ca de gheață în plină vară, limpede s-o bei cu cana și

Casele, ar trebui să-și amintească de cei ce le-au stat, mai mult decât orice loc, c-au depănat vise, născute-n somn, într-un pat, fără voie, nicigând zise, promise. Sunt toate împărțite

Felii subțiri, ca tomograful, mă tot citesc, mă gust din elemente, Să nu mă descompun pe ascuns, idei să nu se piardă, lente, Să rămân gol de seve, vise, să fiu un X de raze negre Pe-un film cu

Nu mai am niciun gând, nu știu ce-aș face, spune, Golit de țel, de tot, mă irosesc în lene, Nici inima-mi nu-mi bate, în artere… numai vene Îmi recoltează simțuri, ce și ele ar apune. Sunt

Lovește raza caldă în solul primitor Și ușurează trupuri, într-o evaporare, Ce înalță gând pedestru în zborul spre visare, Iar brațe, face aripi… pe suflet, blândul sor. Pas, decolează parcă

Sufăr cu timpul, cu care nu mă înțeleg, Pentru că numai eu dau, iar el ia Și, mă induce în eroare, căci tot el, zice, pune la întreg, Iar de la mine tot se scade, pretinzând că doar el dă

Se crapă mai mult crengile și le curge verde ce coagulează în frunze, să închidă rănile de muguri, după care, sau poate de la debut, apare machiajul colorat al florilor, care, ca orice machiaj,

E clipa un secol, Pământ e-un micron Și Keops galactic e, mileniul secundă. Explozia Novei e licăr ’n amvon… Tsunami, pe-obraz, este o lacrimă-n undă. E cer incolor, colorat de

Pe firul dintre ani se înșiră apusuri, multe răsăriri neînsemnate, curs în treceri ce par eterne, un șirag plin de mărgele, un rotund ca un atol, purtat cu drag pe oceanul ce corali hrănește...

Rămân de neșters, neuitat treze amoruri, Chiar platonic de-au fost întâlniri, escapade, Picături de adulter sub ascunse fațade Se păstrând talisman în șiraguri de doruri. În scrinul din minte,

Păcat că inspirația nu-i ca un act fiziologic, Un automatism de vag, un neurovegetativ. E parcă o scrobire a gândului, de peste logic… Un vis cu ochi deschiși, imaginându-se, în scris,

Se îmbracă răzoare pe rând; ghiocei, Viorele, zambile, cărnoase lalele. Imașuri se zburdă în saltul de miei Și bleu liliac parfumează stradele. Se scutură pomii de ninsul de flori Și mâții

Politica e o hazna, cu astuci și viermi mâncând rahat în cicluri, într-un neîncetat, tot între ei se înmulțind, până ce zbor își iau, mințind că nu de acolo li se trage tot ce-au, ce au

E mintea parcă în nevralgie, Aproape în static apăsat, Pierzându-și fir fără să știe, Ca-n încâlceala de-un drogat. Din înăuntru răscolește Emetical propriul de sine, Iar văzul parcă se

Cum pot fi fizic într-un loc Și gând, un altul, cu altă vârstă, Iar mintea în calcul, sau în joc, Își face ades de cap, pe-o crustă. Și sentimente cum ițesc Singure, fără vreun control, Iar

Din lanul dac, grânar știut de-un continent, Bătut în lung și-n lat de vechi, sau noi batoze, S-a-ales neam de boabe, în pâini hrănind ardent Cinstită muncă, sârg, minți noi, metamorfoze. S-au

Mi-e greu să înțeleg de ce în poezie Din sublim se reduce, tot scade din spectacol, Lăsând-o fără ritm, metafore, oracol Și, rima e desuetă, doar haos, gălăgie. Se pare că sub faldul facilului