Daniel Aurelian Rădulescu

Subjug, la tot, într-una, într-o pururea balanță, Fără criteriu propriu, de ego în importanță; Ocult pretins de știință, cultura, cultul mistic, Talentul nenăscut... în impostor

Mă înnebunește plăcerea reușitei facile a celor ce nu mai scriu versuri, doar eresuri futile, însă pline de succes –eram să zic succesuri- ce de altfel eu le cred pe de-a dreptul debile, dar

Aș vrea să scriu cu mâna stângă și de la dreapta începând, ca în arabă... ar fi ca o reînnoire, cu plecarea-n viitor, ce se prezumă că l-aș ști deja, mi s-ar întoarce tot romanul vieții, de la

Iubesc pe fiecare picătură a ploii ce-i cernută… Poate a atins deja fostă iubită. E-n parte o fărâmă de parfum evaporat, Sau ruj din buze, ce s-a spart din sărutat. Mă încânt de stropii ploii,

Nu locurile-s sfinte, îs precum file Dintr-un album, golit de poze, chipuri, Ce c-un tapet de timp îi lipești zile, De-un calendar căzut, ca tolele din nituri. Alergi spre revederi de reverii

peste ceva timp va fi ieri, din nou, a trecut Paște, am mai mâncat un ou, am dat crez iar la învieri. port în imagine pe mielul-sacrificiu, din care mușc... parcă mă împușc când știu că

Îmi tapează picurii, ca ropotu-n surdină de mii de cai, pe tabla de mașină... într-un ploios, de-aproape început de mai. Se unduiesc crengi brune cu înfrunziri verdatre pe fondul gri de-un

... nenumărate mâini, întinse, au devenit casele... sunt mâinile ce-au plămădit chirpiciul ce stă într-o rână, înmuiat de albia revărsată și, cum n-au gură, mâinile nu strigă, mai își îngroapă

... ciulini, atât de mulți ciulini se pretind floare, țepi în flori pe câmpul glod, prin prunduri cu arini uscați, că apele au secat culori, s-au dus pe alte albii, seci odată, ce-s acum

Cât infinit se pierde în așteptări futile De nerecuperat și nu-i niciun remediu Să pliezi timp, să-și ia și el concediu, Să-și piardă văz… bătrân fără lentile. Nici schimb nu vrea, transfer de

Se trec unduind pe trotuar, feminine, Cu pașii sunându-le-n nume, vocale Umplând parcă gol, de nu-s jambele goale Să încânte simțiri de dorinți submarine. Se ascund în mister sub colanții de

Primele, pe care le-am uitat de-atâtea dragoste, Au fost litere, ce nu se mai adună în nume Și, au rămas imaginile, toate de neșters, ce pacoste… Doar ele și cu pipăit, căldură, zâmbete de

Mi-au crescut iar frunzele peste petale, Ce erau prea albe de la zăpada ce le pătase Și parcă mă ’nalț sevă din pământ de angoase, Până mai ieri înghețat... Îmi simt iar suflet moale. Mă

Mă întreb de evoluează timpul, anotimpuri, Căci se repetă într-una, ar trebui să învețe, Să fie tot mai cunoscute orele, ce vor veni cu aceleași fețe Tot pregătit, deja… eterne Rome,

Depinde de alerg neîncetat ’nspre apus Să stau doar în zi treaz, în lumină expus, Ori fuga înspre est să mi-ndrept, spre întuneric Perpetuu, în noapte ascuns în spatele de-un… sferic.

Foșnește în clipociri de frunze linul, tot din crețe unde, De pe cupola infinită ca metal topit ce fierbe în molcom Sub spațiul sumbru, apăsat de gri în vapori ca de la candele de dom Dintr-o

Avem o rasă în curs rapid de dispariție… E omul, tocmai el -suprem în lanțul trofic- În pierdere de sine, împins doar de-o ambiție Să-și nege naturalul… ”Selecția, e utopic!”!? E-n contrasens

E atât de mult predestinat, în țara ce mi-o am icoană, S-am veșnic modestia blândă întruchipată-ntr-un supliciu Mereu femeie, toată amor lângă un bărbat etern capriciu, Să-i fie floare… nu

Mă cheamă Canada, Québec, Montréal, Pour tout à reprendre; les rues, les amis. To be one more time beside people, as free Că nu-mi mai am țară… de naștere. Halal! Mă pierd an de an, sărăcit

Străbat de ceva timp un spațiu ce mi-l umplu Și culmea, nu mai știu cum sunt, de însumi mă îndoi, Neștiind de poame oi face din acumulările-mi altoi, Cum pom, de-i alipești o creangă și alta, e

Epuizat ’s în dimineți, de-s premature, Când soare nu-i, sau peste-i al meu văz, Când ochii ar vrea lumina să și-o fure Și-n țepi de cetini se înfig… în spice de ovăz. Sunt visele

Stă soarele-n ”purple”, cu sufletul stins De-o rază răsfrântă de-un luciu pierdut, Rămas fără vlaga sclipirii de-un vis, Adânc înecat… pe Univers lăsând slut. E sunet mai gol, doar în scoici

Au murit ghioceii, cam de-alaltăieri, deodată au lăsat un răzor întreg pustiu, petalele la gunoieri, albul în griuri… pată. Parcă-i revăd, încolonați cu ovalele în terțe aplecate în timiditatea

Azi, noapte, luna a fost la rendez-vous, mă păcălind cu plinu-i, ce de mult nu fu, să-mi spună că și ea îmi poate fi lumină și, să-i cred caldul din albul de hermină, dar că n-apare iar la fel la