Poezie
Îndoieli
Altceva decât ce este... Nimic nu e etern.
1 min lectură·
Mediu
Străbat de ceva timp un spațiu ce mi-l umplu
Și culmea, nu mai știu cum sunt, de însumi mă îndoi,
Neștiind de poame oi face din acumulările-mi altoi,
Cum pom, de-i alipești o creangă și alta, e singur, el... și cuplu.
Tot m-am pretins deștept, cu limite rigorii,
Căci am acumulat propriul știut, citite,
Cu crez de evoluat din gloatele cernite,
Colorând sub meninge un cenușiu valorii.
N-am fire de pretenții, înot în modestie,
Dar rămân uluit când vorbe îmi sună gol
Printre emuli de zise, ce poate își scriu vreun rol,
La fel și ei, cerșind cununi în tuș, hârtie.
Numai că emul, fostul, l-am tot crezut arhaic,
Îl convertind adesea cu schimb de emulații,
Blajin pozând în critic la false disertații,
Când limba-i ponosită, cum mistic ar fi laic.
Revin, se îmbătrânește, dar parcă înspre copil,
Căci numere-s pe deget de câte fac o sumă,
Din adunat de-a ști... cum pom nu e-o legumă,
Ca de-aia din sămânță, din nou, din pueril!
E tot mai plin Pământ de mult futil de lene,
Se cască adânc abis între știut, prostie
Și, ce va fi e mister; de neștiut reînvie,
Sau poate-i alt știut... de carnivor din gene?!?
23.03.2014
00928
0