Picaj în sumbru

Foșnește în clipociri de frunze linul, tot din crețe unde,

De pe cupola infinită ca metal topit ce fierbe în molcom

Sub spațiul sumbru, apăsat de gri în vapori ca de la candele de dom

Dintr-o biserică tăcută, apocaliptică, fără hotar, sau nesfârșind niciunde.

E în Univers, pe o planetă de undeva, vâltoarea de-un întins deșert lichid,

Ce începe în hulă să întețească în dune uriașe picuri prinși în valuri,

Ce se împing până se sparg să-și sufle spuze în înspumate raluri

Peste-un mormânt de abis, de pasăre de oțel, profund, cu pântecul livid.

Picase navă de pe cer, pierdută lumii, în strigăte de deznădejde, de oroare

De atâta singuratic, fără a bănui că pasageri vor deveni deodat’ martiri

Chiar de înălțau, în multe limbi și fel, de cruci, cu rugile priviri...

S-au stins în naosul adânc de ocean, disimulat într-o biserică oarecare.

Se plânge în șuvoi de lacrimi suflet adunat dintre părinți, copii, soții, prieteni dragi,

Rămași să poarte greu lăsat de gol apăsător, straniu pezant prin lipsă

În gând, nemaisfârșit de întins, imagini de inexistent ajunse un nu pe-un necrolog de listă

De trup, cu trup, încleind cu visele într-un tot, în sângele prelins din pântec de oțel în picuri roșii... fragi.

E escala dincolo de viu, cod B777 MH370, cu toții abisalii magi.

25.03.2014