Daniel Aurelian Rădulescu

M-a întrebat soarele de dimineață de vreau să mă trezesc... la viață și, cu ochii aproape închiși am dat răspuns că doar o dimineață nu-i îndeajuns, iar când o trece zi de-acum, de reapare, îl

Din mreje întortocheate în linii frânte, curbe, Ca un păienjeniș uitat în colb de colțuri, Se întind din trunchiuri groase, din ierburile-n turbe, Tot se ascuțind să crape pelicule verzi,

Am alt răspuns la întrebarea… de-aș face altfel, tot ce am făcut... N-ar fi că nu regret nimic, că tot ar fi reluat la fel, de-ar fi un început, căci nu mă lasă cinstea să mă mint, să mint că-s tot

Fum cenușiu, sau abur, se întrevede pe asfaltul ce-l străpunge trezind din plictiseală un voiaj de-o zi anostă, oarecare și, încet, din iute avans, dintr-un convoi rulând mișcare se înfiripă un

Ca umbre, albite în cânepie paloare, Cu păr un bumbac, rar de secete-n fire, Mișcând șovăielnic reala amintire, Pășesc gânditori… cu mirări de stupoare. Arar de pasaj pe trotuare prea

ce-am pățit, doar adormisem -e-adevărat, epuizat de o durere atroce, apoi înconjurat de-atâta bine- dar mă privesc, fără de ochi, ce-i închisesem și totuși văd atâta negru peste tot și, nici n-am

E prea des moartea, omniprezență, La fiecare în parte una, Că-i ca o hidră… ca și Luna, Cu-o parte ascunsă, în decadență… … Căci e-n perpetuu anacronic, Doar ea persistă într-un etern De

… nedefinit, alb scânteiază roșu asfințit, albastră rază în grena condens spre negru fum de gri intens, brumăriu scrum… închis potent în foc deschide ardent, ardent atins

S-a adunat atât de multă, multă jale Că nu mai am nici apa din țesuturi s-o fac picuri, Să sting atâtea focuri din moderne catedrale, Ce sfinți, ce-și zic așa, cred necredințe ar fi,

În vis poate apare în chipuri știute De mame, de tați cu suflete mute, Doar poza de-un aer fugar, milostiv… O noapte, ce zi și-o trăiește motiv. Se adună-ntr-un Graal, ce se așteaptă

Parcă am tot neamul în război… Așa-o fi fost când nu eram, Sau gând făceau unul din doi Ai mei, ce m-au tot plâns, duream. Căci neamul meu se împuținează De atât fugit pe alte fronturi, Unde

V-au strâns aleșii asasini și v-au dat foc, V-au otrăvit cu dioxid, să fie ei Mai bine oxigenați, hapsânii derbedei Și, nici răniți nu vă mai lasă trai, deloc. V-ascund printre spelunci, zise

Există castul bestial, Adică bestia în alb… Preafericitul nostru dalb, Patriarhatul imoral! E cel cu totul aurit Topind și morților inele… Bărbați, femei, încă-n obiele, Ce-și pleacă lui

De ce Ioane, tu Mărie, n-aveți frică de procurori, Voi, ce munciți atâta timp, gând nu rămâne de putori, Să faceți planuri de hoții, sau să stați într-o flecăreală Și, vă școliți să reușiți, că

Ah, cât bun simț și umilință e-n plâns de-atâtea, atâtea mame Și câte lacrimi seci au tații, parc-ar fi surzi și muți deodată, Cum și iubiți, iubite odată, sunt sfâșieri de poze în rame Ce-au

Ascultă mamă, nu mai plânge, Căci seci… și-ai dat tot ce-ai avut. Știu, inima-ți de piept se strânge Doar gând la gând că m-ai pierdut. Tată, mă iartă, nu ți-am spus Că o să plec fără de

Mă refac greu, din părți ce mi-am pierdut În cioate arse, scalpul mi-am lăsat… Părul e-un pumn de scrum, c-un neștiut, Iar talpa stângă e-un cărbune în ciorap. Îmi caut pielea, ce mi-a curs,

Să plângem azi copiii ce și-au pierdut chipul pe vecie Și copți bărbați, femei, ce vor avea trup mutilat. Să plângem pe bunici ce și-au pierdut nepot deodat’ Și îndrăgostiți eterni, rămași

E timp când și floare își pierde pistil, Când floarea, de jună, se arde de soare Și fruct nu va fi, văduvit de viril… Pământ va fi tern și curaj va dispare. Pământul meu simbol e parcă

Mi-am pierdut, oh, iubitele închipuite, în foc, S-au mistuit de atâta, atâta frumusețe, Desfigurate, de durerea ce nu știe blândețe, În tragedia întâmplării, nedesmințită… joc. Le aud țipetele

Firave trupuri, minți junone Atât de încrezătoare în mâine, Au picat azi jertfe cazone Lui Dumnezeu… în focul câine. Ajunși pentr-un vibrato sunet, Să-l aibă un gând de înfiorare, Au fost

Parcă-s trecut compus, fusesem, fără să știu că voi fi fost, de atâtea ori, simplu anost parcurs... ce nu mi-l alesesem. Că timp era doar viitor, nesigur, nesfârșit ce-o fi; multe culori,

Sortez speranțe în culori multicolore Și gând, cu pensulă, îl întind în guașe, Să astup din țesături negre apanașe Ce tot îngrop în abisuri, ramplisând amfore. Aștept un infinit să mă destup

Când ușa-i închis-o jucam dezinvolt Să nu mă trădez că-s nebun după tine Și inima, în stop, se aplecase pe vine, M-așteptând pe o masă c-o țeavă de colt. Când mia de nopți și una îs un folt În