Poezie
Asamblare, din scrum
Să nu credeți în supremația vitezei luminii... dacă vreți să călătoriți în Univers.
1 min lectură·
Mediu
Mă refac greu, din părți ce mi-am pierdut
În cioate arse, scalpul mi-am lăsat…
Părul e-un pumn de scrum, c-un neștiut,
Iar talpa stângă e-un cărbune în ciorap.
Îmi caut pielea, ce mi-a curs, topită,
Iar simțuri nu mai am demult, algie…
Urechi, ochi, nas, dorințe-mi sunt, ispită,
Iar palme-s degete unite pe vecie.
Glas n-am căci corzile de fum mi-s arse
Și corp, din ce mi-a mai rămas, mă strânge…
Să umblu, de o fi cândva, îmi rămân tarse
Și umăr drag, al mamei care plânge.
M-adun în piese, doar cu gând că sunt,
C-am dor nebun să mai trăiesc odată
Chiar schilodit, poate-oi iubi și eu profund
Și poate așa voi fi și eu cândva un tată.
Să mă priviți așa cum sunt, cum mă descriu,
Că n-am vreo vină, sunt eu șansa din salvați,
Din făcuți scrum, ce nu mai știu cuvântul viu
Și-n viitor teamă s-aveți, vă revoltați!
Coșmar de-uitați, la mine iar să vă uitați,
Că-s noul Phoenix… și vă învăț eu să zburați.
05.11.2015
00900
0